Dintre toți marii actori în preajma cărora am avut ocazia să muncesc în teatru, cel mai apropiat de tehnicieni a fost, categoric, regretatul Radu Panamarenco. Cât timp era pe scenă, în culise, cei care nu l-ar fi cunoscut îl puteau oricând confunda cu un mașinist oarecare, chiar dacă figura sa unică arăta cu totul altceva. O figură de om. Se lua peste picior cu muncitorii, îi ironiza pe colegii săi actori, sclipea în rolul său de om „hâtru“. Uman, plin de poante, mereu pus pe șotii, aducea cu el veselia în culise. Juca teatru până și-n cele mai mici împrejurări cotidiene. Acest dialog, publicat acum 20 de ani în ziarul „Muntenia“ din 19 noiembrie 1996, l-a iritat pe Paul Ioachim, directorul teatrului. Doar câteva minute. Timpul a dovedit că Radu Panamarenco nu a avut dreptate, dovadă că, după teatrul buzoian au mai apărut încă două teatre de proiecte. Ca să nu mai spun că, în prezent, în comparație cu anii de început, dar și cu alte instituții de profil din provincie, activitatea teatrului nostru este mult mai densă și mai complexă. Timpul a avut răbdare…
Reporter: Domnule Radu Panamarenco, inaugurarea unui teatru este un lucru rarisim…
Radu Panamarenco: Foarte important, domnule.
Rep.: M-ar interesa dacă ați mai participat la un asemenea eveniment și ce impact a avut asupra dumneavoastră inaugurarea teatrului buzoian.
R. P.: De fapt, eu mi-am început cariera ca actor cu prilejul înființării unei secții române la teatrul din Târgu- Mureș, în anul 1962. Era foarte frumos, era foarte plăcut. Aici mi se pare că s-a făcut o treabă pe care publicul buzoian o aștepta cu mare bucurie, un public pe care l-am testat cu ocazia mai multor spectacole. Buzoienii meritau să aibă acest teatru. Eu, poate că o să supere pe mine directorul teatrului, domnul Paul Ioachim, dar eu văd o continuitate a acestui teatru numai în clipa în care o să aibă și trupă proprie. Nu se poate ca un oraș care are teatru și spectatori minunați să nu se bucure și de actori pe care să îi vadă în fiecare zi pe stradă, uite, acesta este actorul nostru. Sigur că-i bine să vii cu vedete din București, dar cred că ar fi bine ca și forurile locale să dea teatrului cel puțin 3-4 apartamente, vreo 2-3 garsoniere de serviciu, nu să le dea de tot actorilor respectivi, ci doar pentru perioada cât stau la Buzău. Asta este părerea mea.
Rep.: În acest caz, cum receptați „formula teatru de proiecte“?
R. P.: După părerea mea, noi nu am ajuns la un grad de civilizație extraordinar, ca să zicem că nu mai avem nevoie de teatru. Avem nevoie de teatru, avem nevoie de carte și de multe altele. Sigur că teatrul este necesar, însă nu știu care va fi situația din moment ce totul depinde de bani, de sponsori. Îmi este teamă că, la un moment dat, statul o să aloce o sumă de bani mult mai mică pentru teatru și atunci vor veni tot felul de sponsori din ăștia care, probabil, nici n-o să-i intereseze serios teatrul. Ei o să zică, dau niște bani acolo… și, am impresia, totul se va face pe bisericuțe. Dar să sperăm că nu va fi așa. Asta este marea mea îngrijorare vizavi de teatru. Sunt o serie întreagă de actori care cred că dacă trupele vor fi micșorate – și ca număr de trupe și ca număr de angajați -, actorii ceilalți, care vor rămâne, vor căpăta mai mulți bani. Eu nu vreau să cred treaba asta, pentru că statul o să-și dea un buget și după primul an bugetul nu mai poate fi același, pentru că trupa s-a micșorat. Și atunci tot la niște salarii de mizerie se ajunge. După părerea mea, teatrul trebuie să rămână așa cum este, pentru că eu consider că cine s-a apucat să facă meseria asta o face din dragoste, din plăcere. Ca dovadă, salariile noastre sunt foarte mici în comparație cu ale colegilor noștri din străinătate și vreau să vă spun că nici în străinătate actorii de teatru nu sunt formidabili. Sunt niște vârfuri așa, care joacă prin filme, ăștia sunt cei care, chipurile, sunt vedete, că filmul face vedetele. La noi au început să facă 4-5 filme și să aducă tot timpul problema asta politică. Las-o dracului, că nu mai interesează pe nimeni. Fă niște filme, fă niște spectacole de suflet, să-i intereseze pe oameni, să vină să râdă, să plângă…
„Fiecare citește la vremea lui“
Rep.: În afară de teatru, ce alte pasiuni are domnul Radu Panamarenco?
R. P.: În afară de teatru, păi ce alte pasiuni să am? Am multe pasiuni. Îmi place foarte mult să asist la o cursă de hipodrom – asta pentru că discuția este legată și de piesa „Omul cu mârțoaga“. Am fost un mare admirator al cailor, mi-au plăcut întotdeauna. Îmi plac plimbările în aer liber, nu trebuie să facem acum caz de lecturi, că mulți dintre colegi ar spune, vai ce-mi place să citesc. Fiecare citește la vremea lui. Sigur că mai pun mâna din când în când pe o carte sau pe câte 32 de cărți, știi, eu mai joc și câte un poker, sunt tot felul de îndeletniciri în ceea ce privește cartea, așa că nu trebuie s-o facem curat pe intelectualii.
Rep.: În cariera dumneavoastră v-ați atașat în mod special de vreun rol?
R. P.: Ehe, sigur că am avut mai multe roluri. Chiar vorbeam acum, venind încoace spre Buzău, am, avut roluri bune: tatăl copiilor – în „Omul care aduce ploaia“ – , în „Patima roșie“, Chiriac – în „O noapte furtunoasă“ etc. Am jucat în multe roluri frumoase. În momentul de față joc într-o piesă pusă în scenă de regizoarea Beatrice Bleonț, „Opera de trei parale“, unde interpretez rolul șefului cerșetorilor. Spectacolul se bucură de un succes remarcabil, deja suntem la al optulea spectacol. Cred că va fi un spectacol cu carieră internațională și mă bucur că pot să mă duc peste tot în străinătate.