Prin anul 1997, la începutul celei de-a doua stagiuni a Teatrului „George Ciprian“, într-o discuție cu Paul Ioachim, am ajuns să vorbim aprins despre teatrul experimental, cum, în parte, era și onorabila noastră instituție. Aparținând unor generații diferite, era firesc să avem viziuni cu totul opuse despre semnificația reală a experimentalismului.
Mai avusesem astfel de discuții, pe teme pur literare, el încercând să mă convingă că, Dumitru Radu Popescu, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor din România, este cel mai mare romancier în viață, iar eu, foarte dârz, de pe o poziție ireconciliabilă, susținând cu tărie că favoritul său nu face nici cât degetul mic al prozatorului Ștefan Agopian. Eu citisem cărțile ambilor scriitori, el doar dacă răsfoise câte ceva scris de Agopian. Această dispută a continuat timp de vreo doi ani și a rămas fără nicio finalitate concretă, doar că, acum, după atâția ani, constat cu calm că Paul Ioachim avea dreptate. DRP încă trăiește și încă scrie la nivelul care l-a consacrat. De Agopian al meu, autor al unor romane subțiri, la propriu, nu prea am mai auzit. În fine, discutând despre teatru, despre cum aș vrea eu să arate o piesă preponderent experimentalistă, fără cunoștințele profesionale ale directorului, dar cu pretenții de spectator inițiat în cam ce ar dori publicul să vadă, îl tot tachinam cu exemple care țineau mai mult de experimente literare decât de teatru în sine. Paul Ioachim avea un registru bogat de subtilități actoricești. Când i se însenina fața, și când ochii săi începeau să se miște scurt, în direcții imprevizibile, dar precise, ca bila de biliard, iar fața sa căpăta o stare de liniște ironică, era clar că urma să fiu luat frumușel de mână și băgat în ceață culturală.
Cu o voce blândă, mi-a spus doar atât: „Vrei să-ți dau un exemplu de teatru făcut așa cum ai dori tu? Ai auzit de Dan Puric, e buzoian de-al nostru. Fii cu ochii pe el, copilul acesta va avea un cuvânt de spus, va fi un mare actor“. Auzisem de Dan Puric, văzusem la televizor niște reprezentații de-ale sale, chestiuni de mare dexteritate corporală și metaforică, însă, pentru mine, diferența dintre un mim și un scamator era nesemnificativă. Paul Ioachim a avut dreptate, în câțiva ani actorul originar din Nehoiu s-a impus într-o manieră categorică. Apoi a luat „calea bisericii“, cum se spune, cu oarece ironie, în popor. I-am văzut spectacolele, dar și conferințele, și am avut impresia că inimitabilul actor, care poate imita orice, a amestecat apa cu uleiul. Am scris despre acest aspect, uneori articolele mele mâhnindu-i pe unii prieteni buni, cum ar fi poeta Carmen Tania Grigore sau prozatorul Valentin Cojocaru.
Am văzut o sală de spectacole plină, cu peste 600 de spectatori, toți preoți, veniți să-l vadă pe Dan Puric în ipostaza tipică a unui care propovăduia, ca la începutul lumii noastre noi, credința în Iisus. Mi s-a părut că asist la o parodie, că văd cum un actor vrea să vândă castraveți de hârtie – subtilizați cumva din Grădina Domnului -, unor grădinari pârâți. Toate astea nu mă împiedică să port un respect onest unuia dintre cei mai buni actori români apăruți în ultimul sfert de secol, un actor bine primit și pe alte scene din lumea largă, autor al unor cărți de eseuri destul de supravoltate, chiar dacă, din câte am înțeles, unele dintre acestea îl irită pe Sfinxul filozofiei locale, maestrul Andrei Pleșu, un alt mim, dar dintr-un cu totul alt film!