Dintre toate cronicile teatrale, despre opera dramaturgului de origine buzoiană, un „diagnostic”precis l-a dat, fără îndoială, cel mai rafinat critic literar al epocii, marele Eugen Lovinescu, rămas, din păcate, în memoria multor români, drept tatăl scriitoarei anticomuniste Monica Lovinescu, uitându-se că, totuși, e vorba despre un critic mai instrumentat chiar și decât „divinul” George Călinescu.
Iată ce fabuloasă, scurtă și îndesată prezentare face acesta ,în Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), text reprodus după Scrieri, vol. 6, Editura Minerva, București, 1975: „Piesa în patru acte a actorului G. Ciprian Omul cu Mârțoaga a repurtat un mare succes pe scena Teatrului Național – prelungit și pe alte scene și chiar în străinătate. Fără unitate în compoziția ei, cu un amestec de farsă burlescă, de șarjă, dar și de gravitate, de iluminism și umanitate, ea și-a meritat succesul. Eroul, umilul arhivar Chirică, are o singură pasiune: dragostea de cai, și dintre cai, pentru cea mai jalnică dintre mârțoage, Faraon V, pentru care sărăcește, e părăsit de nevastă și devine ridicolul mahalalei. Ceea ce-1 scapă pe un astfel de erou e timbrul de aur al sufletului plin de omenie, din linia Prostului lui Fulda, în care imensa bunătate ia pentru alții aspectele prostiei. Când, totuși, mulțumită credinții lui mistice, Faraon V cîștigă toate cursele, aspectul vieții lui Chirică se schimbă; în actul ultim asistăm, ca la un fel de paradă, la succesul eroului cu mult peste realitate, în proiecție aproape simbolică. Bietul Chirică nu e departe de a deveni un fel de Cristos; îi cresc aripi și creștetul i se nimbează. Totul pentru că a crezut într-o mârțoagă. Credința și tenacitatea sânt, desigur, elemente prețioase, dar dacă ele s-ar fi întrebuințat pentru obiecte mai nobile (o invenție, un ideal umanitar etc.), apoteoza mistică de la urmă ar fi fost mai acceptabilă și ar fi avut un sens mai precis. Amestec de umor, de fantezie, de satiră – dar mai ales de lirism și de misticism, de optimism (convertirea la „omenie“ a inspectorului din actul al treilea –sensul general al întregei piese deschizînd nu numai împărăția cerului, ci și a pămîntului simplei credințe)“.
Cu toate confuziile ei, între farsă și simbol, piesa e remarcabilă. La vremea respectivă, când scria aceste rânduri, Eugen Lovinescu nu avea de unde să știe cum a fost scrisă piesa, de unde s-a inspirat dramaturgul, cum s-au născut personajele și cum mârțoaga Jalouise, iapa reală, de pe hipodromul bucureștean, iapa sufleorului teatrului în care și Ciprian își desfășura activitatea de actor, s-a transformat în „calul Faraon V”, chiar dacă aceste amănunte sunt nesemnificative pentru felul în care criticul literar fixează reperele esențiale ale piesei, făcând excepționale trimiteri la credință, apoteoză mistică, amestecul de umor, de fantezie și de satiră. Nu am găsit nicăieri informații din care să rezulte că, între I.L.Caragiale, dramaturgul total al teatrului românesc, și surprinzătorul George Ciprian, ar fi existat vreo fricțiune competitivă. Caragiale era mai în vârstă cu 31 de ani, își făcuse veacul, era cel mai jucat dramaturg român al tuturor timpurilor și nu avea a se teme de cei care veneau din urmă, dovada fiind că, și acum, după atâta vreme, el este considerat un Shakespeare al românilor, ce e drept, unul mai hâtru, mai căutător de hibe ale firii românului, decât acest George Ciprian, produs sută la sută al „Cambridge”-ului românesc care, astăzi, funcționează sub titulatura Colegiul Național „B. P. Hasdeu”, liceu în care s-au format așa de mulți cărturari încât ne este imposibil să nu amintim aici, din motive „tematice”, măcar despre George Banu, marele critic de teatru, plecat în Franța, când harta politică a Europei era altfel colorată, George Ciprian și Paul Ioachim.
Cert este că, în ultimul secol, din punct de vedere cultural, evenimentul cu cea mai mare amploare istorică este înființarea Teatrului „George Ciprian”, singura instituție producătoare de cultură reală, într-un oraș în care nu există altă entitate colectivă care să presupună atâta încărcătură educativă, în afara unor instituții bugetivore cu voie de la buzunarul neîntrebat al plătitorilor de taxe și impozite curente. Paradoxal, din istoria teatrului, la locul lor administrativ, găsesc și doi politicieni mai mult sau mai puțin merituoși, dar care, atunci,la înființarea Teatrului „George Ciprian”, au pus necondiționat umărul și semnătura: Aurel Gubandru, la acea vreme prefect al județului Buzău,și Viorel Constantinescu, fost președinte al Consiliului Județean Buzău. Ca un fapt divers, transformarea numelui anonimei iepe Jalouisie în Faraon V mă duce cu gândul la celebrul împărat roman Caligula, care i-a construit calului său un gradj de aur, declarându-l și senator cu drepturi depline…