Așa cum am mai spus, cel mai important eveniment cultural din viața mea nu este reprezentat de cele 30 de cărți, publicate până acum, ci faptul că eu sunt cel care a bătut primul gong la inaugurarea primului și singurului teatru profesionist pe care l-a avut vreodată Buzăul, de la prima sa atestare documentară, acum peste 1600 de ani, și până azi. Un gong care , iată, a devenit istorie.
Transcriu din „Jurnalul unui debutant în teatru“ câteva fragmente publicate în ziarul „Muntenia“ din 12 aprilie 1996:
„«Bucătăria» din spatele scenei. Vineri, 15 martie 1996. Astăzi am luat transferul, sunt angajat al teatrului. Se zice că schimbarea locului de muncă presupune o importantă doză de stres. Sper să o suport cu bine, munca nu m-a înspăimântat niciodată, dimpotrivă, mi-a făcut chiar bine, mai atunci când am făcut-o cu satisfacție, când am reușit să fac câte ceva bun, care să-i mulțumească pe cei din jur. Colegii sunt vioi și cred că vom reuși să facem lucruri bune. Luăm masa la ora 12,00, pe scena teatrului, în spatele ultimelor ștăngi. Parcă am fi undeva la muncile câmpului. Nici nu știm când vine sfârșitul programului, suntem mereu ocupați.“
„Meseriașii nu se dezmint. Miercuri, 20 martie. Se lucrează intens. Am eliberat lucrurile «de prisos», locul arată degajat. O echipă de instalatori a pus instalația de încălzire și cea de apă curentă la punct. Noi am reparat primele două rânduri de scaune, schimbându-le buloanele. Constat că directorul adjunct are cunoștințe serioase de proiectant. Schița după care au fost făcute buloanele era perfectă. Când am văzut grămada de scaune făcută ,,porcoi, am crezut că nu le vom monta nici într-o lună. Totul a mers perfect, s-a lucrat cu precizie și rapiditate. Colegii mei sunt învățați să muncească. Fiecare are cel puțin două calificări și, desigur, multă experiență.“
„În așteptarea decorului. Joi, 28 martie. S-au făcut ultimele retușuri la aeroterme. Instalația de ventilație funcționează bine. Peste câteva zile vor sosi decorurile. Abia așteptăm să le vedem, suntem curioși cu toții. Echipa care va lucra pe scenă se înțelege bine, fiecare are poftă de muncă și, mai ales, idei. Încă nu ne-am confruntat cu vreo problemă insurmontabilă.“
„Scena prinde viață. Luni, 1 aprilie. Deși este ziua păcălelilor, cei de la București nu ne-au păcălit. Mașinistul Geanin Ciurea și pompierul Petrică Enăchescu au închiriat o mașină de la STAC-SA și au adus decorurile de la București. Panourile pentru cele patru acte ale piesei «Omul cu mârțoaga» sunt nou-nouțe. Le manevrăm cu o grijă deosebită.“
„Doar Craiu nu are emoții. Marți, 2 aprilie. Au sosit trei mașiniști cu experiență, de la Teatrul de Comedie din București. Ei ne-au montat cadrul de fixare a panourilor pentru decorul celor patru acte. În câteva ore au pus totul la punct. Au fost asaltați cu zeci de întrebări despre activitatea lor. Extrem de amabili, ne-au dat toate sfaturile posibile. Ceea ce am reținut acum ne va fi de mare folos. Tot ei au confecționat într-un timp record și covorul pentru scenă. Sunt de o îndemânare înspăimântătoare. Deși s-au comportat cât se poate de firesc, au reușit să ne impresioneze. Unul dintre ei ne-a arătat chiar și o mașină de cusut portabilă. Toți aveau scule specifice activității de montare a decorurilor. Dincolo de întrebările referitoare la munca propriu-zisă de pe scenă, i-am chestionat despre viața din teatru, despre bucuriile și necazurile posibile. Unul dintre mașiniști, șeful, are o vechime de 20 de ani în teatru. Prin ceea ce ne-a spus ne-a trecut, alternativ, de la o stare la alta… În fine, au venit și actorii. Trupa este impresionantă, sunt numai și numai vedete ale scenei românești. Suntem cu toții îngrijorați. Singurul dintre noi care nu are nici un fel de emoții, absolut deloc, este cel care va lucra la lumini, Constantin Craiu, care s-a transferat de la Casa de Cultură a Municipiului, unde a lucrat ca electrician. Are o activitate impresionantă, a lucrat în sute de spectacole, a jucat chiar și în piese de teatru.“
„Am început să-l iubim pe Tudor Mărăscu. Miercuri, 3 aprilie. Încă de aseară au început repetițiile. Câte două pe zi. Ajung acasă după miezul nopții, iar dimineața o iau de la capăt. Este epuizant, însă se întâmplă ceva misterios, miraculos. Îmi place felul acesta de a munci. Actorii sunt la înălțime, cred că vom reuși. Nădejdea noastră este în profesionalismul lor. Se poartă cu noi amabil, sunt talentați și înțelegători cu multele și inevitabilele noastre stângăcii. Suntem derutați, însă cred că nimeni nu va da înapoi. Unii chiar mai au puterea să glumească, întrebându-se între ei: «Mâine mai venim? ». Cum să nu venim, nimeni nu poate fi atât de laș… În aceste zile, de mare folos ne este scenograful Puiu Antemir. Într-un timp scurt a reușit să ne deprindă a înțelege ce avem de făcut, curajul nostru este în creștere, proporțional cu emoțiile. Cum să nu ai emoții când trebuie să te sincronizezi cu jocul unor actori celebri: Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco, Ion Batinaș! Toți sunt excesiv de amabili, înțeleg situația în care ne aflăm. Regizorul artistic, un Dumnezeu al spectacolului, renumitul Tudor Mărăscu, încă nu are certitudinea că ne vom putea descurca. Ne vorbește foarte calm, cu glas cald. Ni se adresează cam în felul acesta: «Drăguțule, aici nu e bine…».
Este foarte respectat de actori. Îi urmărim cu atenție toate mișcările, îi ascultăm sfaturile. Totuși, uneori pare mulțumit de anumite reacții ale noastre: percutăm la timp, ne supunem orbește, îi urmăm întocmai și la timp, ca la armată, toate sfaturile. Avem încredere oarbă în ceea ce spune. De altfel, nu am avea încotro. Ne încurajează cu o discreție cuceritoare. Am început să-l iubim…“
„Repetițiile sunt captivante. Joi, 4 aprilie 1996. Suntem din ce în ce mai stresați. De câteva zile, Paul Ioachim se află printre noi, se poartă la fel de atent și afabil ca și ceilalți profesioniști. Atât el, cât și Mihai Adamescu, au emoții. Toată lumea este îngrijorată. Inclusiv consilierul-șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Buzău, domnul Lazăr Isvoranu, care vine în fiecare zi la noi, împreună cu Ionel Stănuță, întrebându-ne ce probleme mai avem, ajutându-ne. Nu mai suntem angajații de acum câteva zile, o metamorfoză ciudată ne-a transformat în niște oameni preocupați tot timpul de ceva. Tensiunea este maximă la toate nivelele. Astăzi s-au făcut încă două repetiții. Merge din ce în ce mai bine, dar nu perfect! Cele mai încurajatoare vorbe vin tot de la Craiu. Ne spune simplu: «Băieți, vom reuși». Când îi vezi gestica și îi asculți vorbele nu ai cum să nu îl crezi. Spune această frază cu o simplitate și o naturalețe de mare efect psihologic. Dacă acum, în acest colectiv încropit în grabă, există o oarecare armonie, meritul este al lui Craiu. La rândul său, îl respectă pe Mihai Adamescu într-un mod ireproșabil. Preferă să ia «castane» în locul nostru, pentru unele stângăcii, punându-și cenușă pe cap fără să o merite. Ciudate sunt și sufletele oamenilor! Aici descopăr o altă latură a dragostei umane. Mihai Adamescu nu trebuie supărat (și) de noi, sunt alții care au grijă să-i facă viața amară, cu precizie, cu meticulozitate. Ieri a fost cea mai grea zi din viața mea. Am participat la repetiții totale. Scriu aceste rânduri la ora 4,05 dimineața, practic, în ziua de 5 aprilie, ziua premierei. Nu pot dormi, visez recuzita, scena, actorii și, spaima spaimelor, chipuri de prezumtivi spectatori. Am certitudinea că actorii își vor juca rolurile la perfecție. Repetițiile sunt mult mai interesante decât spectacolul în sine. Au sare și piper. Sunt captivante.“
Ce aș mai putea spune acum, după 20 de ani de la inaugurarea teatrului? Am sentimentul că am fost un om norocos, și că, inclusiv prin cărțile dedicate teatrului buzoian, mi-am făcut datoria față de orașul meu. În curând, această instituție va aniversa cele două decenii trecute de la inaugurare. Va fi sărbătoare. O sărbătoare la care-mi pun și eu sufletul, inclusiv prin lansarea volumului „Cartea Teatrului“.
Totuși, în finalul acestor rânduri, nu pot să nu amintesc și de cei care au înfrumusețat cu arta lor viața spectatorilor buzoieni, oameni de teatru, care, între timp, au plecat în lumea celor drepți: actorii Geo Costiniu, Emil Hossu, Ruxandra Cesereanu, Oana Ioachim, Radu Panamarenco, Theodor Danetti și Ion Lucian, regizorii Tudor Mărăscu și Gelu Manolache, precum și primii doi directori ai teatrului: Paul Ioachim și Mihai Adamescu (adjunct). Dumnezeu să-i ierte și să le odihnească sufletele bune și generoase!