Așa cum am mai spus, între Dumitru Trancă, director al Centralei Editoriale, și dramaturgul George Ciprian a existat o relație profesională bazată pe respect reciproc. Când autorul „Omului cu mârțoaga“ îi scrie „Tovarășului Trancă“, pe 10 martie 1964, că „Am trecut pe la D-voastră ca să vă văd, fiindcă, spun drept, mi-era dor să mai stăm de vorbă împreună“, nu se referă, desigur, la o vizită acasă la Dumitru Trancă, ci la una simplă, de serviciu, la sediul Centralei Editoriale.
Dramaturgul intenționa să-l întrebe despre stadiul în care se află editarea lucrării Macferlan, observând ironic și chițibușar, cum era: „Am făcut inițial o mare greșeală: v-am dedicat Dvoastră această poveste. Nu trebuia. Am sărit peste cal. Mi-am dat pe urmă seama. De aceea sunt de părere să anulăm dedicația și să-l lăsăm pe Macferlan să se descurce singur cu Grațiela lui…- afară numai dacă povestea aceasta v-ar plăcea în chip deosebit“. Tot în această misivă capricioasă, George Ciprian vine și cu propunerea ca „Tovarășul Trancă“ să-și îndrepte atenția către o altă lucrare a sa, „Un lup mâncat de oaie“, căci, îl asigură dramaturgul, „este o lucrare comunistă care a fost primită cu entuziasm de tovarășul Zaharia Stancu, anunțând-o, cu surle și țimbale, pentru stagiunea următoare“.
Acum, la 25 de ani după căderea comunismului, asemenea atitudini, de invocare a faptului că lucrarea întrunește anumite condiții impuse de sistem, ar putea fi considerate compromisuri. În realitate, George Ciprian era prea bătrân pentru a mai lupta bazându-se doar pe forța indubitabilă a creațiilor sale, chestiune dovedită în timp de succesul fulminant al piesei sale de debut. La un moment dat, îi mărturisește lui Trancă faptul că este convins că până se va juca „Lupul mâncat de oaie“ va trece multă vreme, iar el e cam grăbit și s-ar mulțumi doar cu „bucuria tiparului“. Este convins că cele trei piese de rezistență ale sale – „Omul cu mârțoaga“, „Capul de rățoi“ și „Un lup mâncat de oaie“ – sunt un „terțet“ care îi conturează personalitatea, afirmație care se bazează pe „vâlva pe care au stârnit-o primele două lucrări“, convins fiind că de aceeași „vâlvă“ va avea parte și cea de-a treia. Și iar punctează decisiv, strecurând în scrisoare o observație prin care îi cere lui Dumitru Trancă să forțeze lucrurile: „Domnii de la E.S.P.L.A. parcă stau la îndoială. Ezită. Vă rog faceți-le un semn, să se liniștească…“.
Lumea celor care nu cuvântă
În ziua de azi, astfel de atitudini firești ar fi încadrate undeva la „trafic de influență“. Bietul dramaturg nu făcea decât să-și exprime îngrijorarea față de postumitatea operei sale și, o chestiune excepțional figurată, chiar și sub sistemul acela destul de rigid, în care existau delatori din belșug, oamenii aveau încredere unii în alții, inclusiv în capricioasa și sofisticata lume a scriitorilor, altfel nu se explică sinceritatea cu care dramaturgul scrie negru pe alb că „tov. Zaharia Stancu a avut grijă să treacă piesa prin furcile caudine ale cenzurei“, încheindu-și scrisoarea (a șasea către Dumitru Trancă, din cele 19 publicate de Marcela Chiriță) cu o premoniție caracteristică celor dominați tot timpul vieții de o luciditate și un realism dezarmante: „Și astfel voi trece senin în lumea celor care nu cuvântă…“
Într-adevăr, după numai patru ani, la data de 7 mai 1978, marele dramaturg George Ciprian avea să-și dea obștescul sfârșit, intrând definitiv în istoria literaturii și, implicit, a dramaturgiei române, fiind situat, pe merit, undeva foarte sus, lângă genialul I.L. Caragiale. După 18 ani de la moartea sa, numai bine pentru a nu intra într-un con de umbră, care ar fi putut veni pentru totdeauna, la Buzău a luat ființă Teatrul „George Ciprian“, primul teatru profesionist de proiecte din România, a cărui activitate va fi, cu siguranță, scoasă în evidență anul viitor, cu prilejul aniversării a 20 de ani de existență. Timp în care, pe scena acestuia au evoluat zeci și zeci de actori consacrați, dintre care amintim în fugă, la prima reacție instant a memoriei, câteva nume de clasici în viață: Sebastian Papaiani, Mircea Diaconu, Geo Costiniu, Diana Lupescu, Niculae Urs, AdrianaTrandafir etc., neuitându-i nici pe cei dispăruți, cei care, cel puțin în memoria colegilor și chiar a eternilor spectatori împătimiți de teatru, au pășit pe tărâmul legendelor: Ion Lucian, Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Iurie Darie…