Din puzderia de parlamentari români, dintre cei care au probleme cu Justiția, singurul care dă dovadă de bun-simț și demnitate este deputatul Mădălin Voicu. Acesta, din clipa în care a fost anchetat de DNA și până în prezent, a dispărut pur și simplu de pe micile ecrane sau din paginile tuturor publicațiilor.
Un pic fanfaron, un pic cabotin, plin de tupeu, cu o retorică standard, însă cu mult mai elevată decât cea a majorității parlamentarilor, Mădălin Voicu a intrat în adormire. Indiferent ce-o fi făcut copilul marelui violonist Ion Voicu – și n-am motive să cred că nu a făcut vreo găinărie, DNA nefiind o firmă de păzit strugurii acri – retragerea în sine a artistului Mădălin Voicu e un semn de înțelepciune.
Față de politicieni de două parale, chioare și acelea, cum este, de exemplu, Olguța Vasilescu, Mădălin Voicu are cât de cât caracter, cuvânt, onoare etc. Prin tot ceea ce face această doamnă, prin declarațiile sale belicoase, la adresa unor instituții ale statului, dar și a unor concetățeni din orașul pe care-l păstorește, prin întregul ei comportament ne oferă o splendidă lecție de cameleonism, reușind să-și însușească toate tarele etniei lui Mădălin Voicu.
Și invers: Mădălin Voicu, în împrejurări foarte grele, cum sunt cele prin care trece acum, se poartă ca un domn, ca un diplomat de profesie. Cam aceasta ar fi diferența dintre un rom și o pirandă travestită-n primar al Craiovei.