Nu mă interesează gradul de inteligență sau de moralitate al celor care văd, intenționat, în Victor Ponta, un președinte ideal al românilor. Nu-l consider pe Victor Ponta politician, ci doar un aventurier de duzină,
un caracter subteran. Vorbele sale put. Gesturile îi trădează caracterul destrăbălat. Singura sa ”calitate” este viteza instantanee cu care stârnește antipatia, sila și dezgustul celor în mintea cărora nu poate pătrunde prin discursurile-i perverse.
Apogeul performațelor sale politice e recenta combinație cu Vadim Tudor, simbolul rudotelului mândriei naționale, alături de pragmatismul cinic al UDMR și PC, caporalismul bastonat cu ranițe al izmenarilor acoperiți de UNPR, plus adunătura de feciori bătrâni din PLR, acest harem pus la dispoziția italo-albanezului mândru că e român, de către eunucul-șef Tăriceanu. De la ”patrulaterul roșu” încoace nu am văzut coaliție mai hâdă, parte mai cangrenată a subspeciei politice autohtone.
Electoratul lui Ponta e alcătuit din oameni neinformați și din indivizi suprainformați. Primii au doar vina că pricep greu sau deloc și uită repede chiar și ceea ce nu au știut vreodată. Ceilalți intră în categoria duhurilor rele, cu mintea germinată dinspre inseminare artificială. Diferența reală dintre Ponta și Iohannis nu constă în numărul de voturi obținute în urma unor alegeri corecte sau măsluite cu perfidie, ci în felul în care ei reușesc să comunice cu mulțimea. Delirului retoric-naționalistoid al italo-albanezului Victor Ponta i se contrapune densitatea semantică a fiecărui cuvânt rostit și rostuit de ”neamțul” Klaus Iohannis.
În urmă cu nouă ani, îi muștruluiam amical pe cei care au mers pe mâna lui Traian Băsescu. Acum aș vrea să văd ziua în care, peste două mandate, să vină rândul amicilor mei să-mi reproșeze faptul că am crezut în Klaus Iohannis. Ca să nu mai zic că, de peste patru decenii, oriunde văd chipul lui Vadim, sau măcar îi aud vocea alimentată de fasole stricată, scuip vântul în sân și rostesc creștinește o binecunoscută sintagmă profilactică.