Dincolo de orice speculație privind iminența unui dosar de categorie grea care ar putea să apară, în următoarea perioadă, pe numele președintelui Senatului, dincolo de alte teorii ale conspirației sau de factori care țin de psihicul omului care deține a doua funcție în stat, gestul lui Călin Popescu Tăriceanu, de a face un apel public către colegii parlamentari, chemați să nu mai ia în discuție nicio solicitare a Direcției Naționale Anticorupție privind încuviințarea urmăririi penale ori a arestării vreunui deputat ori senator, cel puțin până la alegeri, nu reprezintă altceva decât o instigare la nerespectarea legilor românești și a Constituției. Pentru ca infracțiunea să aibă toate elementele necesare pentru a fi tratată ca atare, ar fi fost suficient ca deputații să respecte îndemnul și să trateze cu sictir cererea procurorilor anticorupție care o privește pe Elena Udrea.
Tăriceanu a fost scăpat, pe moment, de amicul său politic Liviu Dragnea care, contrar obiceiurilor sale, a tăcut mâlc și a refuzat să dea colegilor săi de partid un semnal în sensul cerut de președintele Senatului. Deși nici el nu se simte prea bine sub aspect juridic – spun gurile rele -, liderul social-democrat a intuit că cererea respectivă include, voit sau nu, o mare capcană. Căci dacă lucrurile ar fi luat întorsătura dorită de al doilea om în stat, acesta din urmă ar fi fost, într-adevăr, instigator, însă făptuitorii ar fi fost tocmai parlamentarii care ar fi refuzat să dea curs cererilor Direcției Naționale Anticorupție.
De această dată, spuneam, Dragnea a reacționat atipic. Să fie funia aproape de gât sau să-l fi tratat pe Tăriceanu ca pe un simplu dobitoc, al cărui rol se apropie cu pași repezi de final?