Pe 23 septembrie 1964, la vârsta de 81 de ani, dramaturgul George Ciprian îi trimite încă o scrisoare lui Dumitru Trancă, directorul Centralei Editoriale. Este cea de-a treisprezecea scrisoare, din cele 19, donate de istoricul Alex. Oproescu Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din Buzău, adresate de marele dramaturg (v. „G. Ciprian. Scrisori către Dumitru Trancă”, Marcela Chiriţă, Ed. Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău, 1996):
„Mult stimate tovarăşe Trancă,/Am ieşit de câteva zile din spitalul Askar, şi n-aş putea spune că mă simt bine. Trebuia să fac, între altele, 10-12 «perfusii», dar doctorul m-a oprit să mai urmez. Aşa că a trebuit să aştept aproape patru săptămâni până să vie domnişoara aceea, care se afla în concediu. Am făcut patru perfuzii, la a cincea mi s-a făcut rău, şi doctorul mi-a ordonat să încetez. Peste câteva zile m-a eliberat din spital. În sfârşit m-am ales cu gloria unei lungi spitalizări. (Fereşte Doamne!) Pe jumătate viu, pe jumătate mort, mă interesez, acum de biata mea literatură… Ştiu că era vorba să i se dea drumul în octombrie. Şi mai bine însă decât mine, o ştiţi dumneavoastră. De aceea îndrăznesc…” .
Câtă diplomaţie, ce rafinate sugestii şi tatonări în subtext! Aşa sunt şi piesele maestrului, replicile au miez indiferent de personaj. Uimit de vigoarea spirituală a dramaturgului, care, la 81 de ani, are o limpezime a minţii perfectă, mă duc automat cu gândul la Bacovia, Arghezi şi alţi mari scriitori, care, spre bătrâneţe, dădeau vădite semne de oboseală a reflexelor intelectului. George Ciprian a fost dureros de lucid şi realist până în ultima clipă. Iată, în continuare, ce-i scrie lui Dumitru Trancă, în scrisoarea cu nr. 14 din 19 octombrie 1964:
„Iubite tovarăşe Trancă,/Sunt foarte mâhnit de ce mi se întâmplă. Am aşteptat luna lui octombrie, ca să intru în drepturi, dar iată că şi această lună se scurge şi tovarăşii de la Espla, nu prea se ţin de vorbă – şi doar am deslegarea d-voastră scrisă. (Scuzaţi opintelile). E trist. Vă rog atrageţi-le atenţia! Sigur că au multe pe cap, dar eu câte nu am! Luna octombrie este a mea, şi a dumitale…. Mai roagă-i şi or să înţeleagă. Cu multă consideraţie, Ciprian/Str. Ştefan Furtună 65 B/raion 16 Februarie”.
După 10 zile, pe 29 octombrie 1964, dramaturgul îi trimite încă o scrisoare şefului Centralei Editoriale, în care, cu pedanteria-i caracteristică, îi înşiruie, ca să fie şi „mai explicit”, piesele de teatru, care, crede dramaturgul, „merită să vadă lumina tiparului”: „Capul de răţoi”, „Măscărici şi Mâzgălici”, „Macferlan şi Graţiela”, „Un lup mâncat de oaie” („pe care tovarăşul Zaharia Stancu ar fi jucat-o, dacă n-ar fi plecat intempestiv de la teatru”) şi „Ioachim, fiul poporului”. Îl asigură pe Dumitru Trancă că ar mai avea „câteva bucăţi lipsite de interes” şi, cu un ton profetic, spre finalul scrisorii, declară solemn: „După moartea autorului se va vedea mai precis care e soarta lor”. Pentru piesele mai sus enumerate, George Ciprian îl asigură pe Dumitru Trancă, „pe cuvântul meu de onoare”, zice maestrul, că „nu vă face de ocară obrazul”, şi încheie apoteotic, actoriceşte: „Timpul este scurt, şi ar fi păcat să lungim agonia bolnavului”. Ceva în genul, „nu mor până nu mi le tipăreşti”. Rar mi-a fost dat să văd, la vreun scriitor, atâta consecvenţă în promovarea propriei creaţii, atâta dârzenie şi credinţă în supravieţuirea operei sale. Pe bună dreptate.