Mai erau vreo trei zile până la Ziua de Paște a anului 1998. Mă pomenesc la scenă cu Grigore Meica, mașinistul-șef al Teatrului „George Ciprian“, care, negru de supărare, îmi întinde o hârtie din care reieșea că primise o penalizare de 10 la sută din salariu. Nu-i părea rău de penalizare, ci de momentul în care conducerea luase această decizie, în Săptămâna Mare!
Mă duc cu hârtia la directorul Paul Ioachim. Mai întâi îl iau cu vorba bună. Îl întreb unde va sărbători Paștele. Dacă e creștin… Îmi confirmă că e creștin. Mă arăt foarte contrariat de gestul său față de colegul nostru Meica. Îmi spune să-l chem pe acesta în birou. Când îi vede chipul, îl întreabă dacă mai are hârtia aceea. O ia și o rupe în bucăți mici, apoi îi întinde mâna subalternului său și i se adresează: „Grigore, iartă-mă, am greșit. Îmi cer scuze, hai să ne împăcăm“.
Acesta era Paul Ioachim, un om de o bunătate rară. Se purta cu noi mai mult ca un coleg și mai puțin ca un șef. Și era ditamai actorul și dramaturgul, sau poate chiar din această cauză avea această înțelepciune pentru care toți l-am respectat și pentru care nu-l vom uita niciodată. Dumnezeu să-l odihnească în pace!