Din păcate pentru noi, românii, ca locuitori majoritari ai acestei țări, suntem nevoiți să recunoaștem, fără a apela la alte explicații și subterfugii de ordin semantic, faptul că singurul partid de pe aceste meleaguri care a știut – din momentul ianuarie 1990, când a luat ființă drept o asociație culturală – să-și respecte electoratul, în proporție de aproape sută la sută, este Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
Din păcate pentru noi, românii, ca locuitori majoritari ai acestei țări, suntem nevoiți să recunoaștem, fără a apela la alte explicații și subterfugii de ordin semantic, faptul că singurul partid de pe aceste meleaguri care a știut – din momentul ianuarie 1990, când a luat ființă drept o asociație culturală – să-și respecte electoratul, în proporție de aproape sută la sută, este Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.Și a făcut-o chiar cu prețul de a fi categorisit, de către propagandiștii semi-oficiali ai partidelor românești, cu apelative care te duc lesne cu gândul la fauna care populează centurile auto ale orașelor care se respectă.
Chiar și așa, „centuriști ai politicii românești”, reprezentanții Partidului Maghiar au obținut cel puțin două performanțe notabile. Prima este cea despre care am făcut vorbire mai sus, pe care au realizat-o obținând, pas cu pas, din alianță guvernamentală în alta, schimbând partenerii mai ceva precum fetele care trăiesc din nurii pe care-i împart cu precădere șoferilor de TIR, mai toate drepturile posibile pentru o minoritate dintr-o țară membră a Uniunii Europene. Cea de-a doua se referă la faptul că, în ciuda „onoarei terfelite” de prea desele schimburi de parteneri, UDMR rămâne partidul cel mai curtat de către marii actori politici ai țării; și aici să ne amintim doar de ultimul congres al Uniunii, când noul ales președinte Kelemen Hunor a fost sorbit din ochi, periat pe haine, aproape rugat în genunchi de întreaga suflare roșie și galbenă a politicii românești, doar-doar va renunța la concubinajul cu portocaliii.
În plus, aș mai adăuga încă o calitate care, din păcate, cam lipsește politicienilor români, și pe care aș denumi-o bunul-simț al demisiei. Nu doar un personaj precum Atilla Cseke este în stare să demisioneze din funcția de ministru al Sănătății atunci când este încolțit, în convingerile sale despre sistem, de îngrădirile politicii guvernamentale, ci și, iată, Laszlo Borbely se oferă pe tavă, fără prea multă tărăgănare, anchetatorilor care-l cercetează pentru fapte de corupție. Mi-e și rușine să mă gândesc de câte zile ar avea nevoie un demnitar din tabăra etnică majoritară până să se decidă, sau să se lase convins, să renunțe la imunitate pentru a fi cercetat de „organe”. Exemple am avut destule din această tabără. Mult prea multe, astfel că un gest precum al fostului ministru al Mediului ajunge să fie apreciat drept un act exotic, și nu unul de normalitate. De aceea, este greu să ajungem în situația ca pe Ion să-l cheme Janos.