Termenul de pamflet pătrunde în limba română prin filieră franceză, din limba engleză. I-au dat strălucire, la noi, revendicându-se de
la cronicarii munteni, Ion Heliade Rădulescu, Tudor Arghezi, N.D.Cocea, Eugen Ionescu, Geo Bogza și alții. Ca specie literară din zona genului lirico-satiric, pamfletul pune în ecuație un autor și o țintă a respectivului demers, scris ori rostit în fața unei mulțimi sau pe micul ecran, dar excluzând dialogul dintre subiect și obiect. Socio-politic vorbind, practicarea pamfletului e condiționată de existența unui regim de relativă libertate, dovada afirmației fiind că în comunism o astfel de formă de exprimare în agora era ca și inexistentă.
S-a mai spus (Vasile Șerban) că pamfletarul e un polemist ratat și că pamfletul se salvează prin valoarea sa estetică. Pamfletul e o formă cu fond facultativ și tratarea pamfletară a unui anume argument se justifică doar prin arta literar-oratorică a pamfletarului. Arta îl propulesează în eternitate, fondul lui colbuindu-se undeva în trecut. Un lucru e însă sigur: morala pamfletarului nu poate fi niciodată facultativă.
Un număr de 267 de tablete pamfletare, risipite sau inserate cu aplomb prin diverse publicații de atitudine cetățenească, între 11 septembrie 2009 și 2 februarie 2011, sunt adunate de cunoscutul poet, prozator și publicist Marin Ifrim în consistentul volum, de 268 de pagini, intitulat „Cu vaporul prin deșert” și subintitulat „Pamflete politice” (eLiteratura, București, 2014). Cartea a apărut deopotrivă și în format electronic și ea este expresia războiului pe care autorul îl duce de unul singur împotriva tuturor celor ce s-au cățărat pe jilțurile puterii de care au ținut cu dinții și s-au crezut marii mirunși ai neamului românesc pe care, în ultimul sfert de veac, l-au adus la sapă de lemn, continuând opera de demolare a celor 40 de ani de comunism și de dictatură roșie.
O frază precum „Natura politică românească postdecembristă a reușit ceea ce nu a putut realiza un sistem totalitar timp de o jumătate de secol, a <rărit> intelectualitatea printr-un procedeu foarte simplu: disprețul”, extrasă din primul pamflet al cărții, ar fi putut fi plasată ca motto al acesteia. Dacă scriitorii și actorii noștri mor cel mai adesea în uitare și mizerie, oamenii politici au devenit (sau se consideră ca atare) eterni, dovadă că Nicolae Ceaușescu e încă viu în inimile și mințile șubrede ale atâtor nostalgici, fapt ce-l îndreptățește pe autor să viseze amar la inventarea loțiunii de „moarte politică” („Ura, ca sentiment individual și colectiv”).
Între interminabila Tranziție și comunism există legături organice de netăgăduit. Așa se face că Iliescu, Constantinescu și Băsescu „sunt tripleții din florile de mucigai ai Ceaușescului” (p.17). Pamfletarul nu uită că „Historia magistra vieții est” și face mereu apel la ea întru mai buna descifrare a prezentului odios și a viitorului politic de bună seamă execrabil. Bun analist politic și vizionar, Marin Ifrim nu-i dă, de pildă, nicio șansă lui Crin Antonescu, „acest dandy telegenic”, la alegerile prezidențiale din noiembrie 2009 (tableta în cauză fiind scrisă pe 22 septembrie, același an, realegerea marinarului la cârma țării fiind previzibilă, fie și aruncând o simplă privire asupra sondajelor). Lui Crin îi prevede doar intrarea în turul… pantalonilor.
Pe pamfletar îl scot din sărite toți neaveniții ce apar pe sticlă să debiteze cele mai inimaginabile aberații: Brucan, Bogdan Chireac, Sorin Roșca Stănescu, cuplul Huidu-Găinușe („doi frizeri aflați în șomaj tehnic”), Dinescu, Nistorescu, Mircea Badea, cel ce-și expune zilnic pe ecran „dantura de gibon în călduri” și ar fi „în stare să se masturbeze în direct” spre a atinge o cotă de rating narcisist, C.T. Popescu, „cyborgul presei românești”, utecistul Tănase, Tatulici, Ciutacu, Florin Călinescu, Ciuvică, Marius Tucă, Răzvan Teodorescu, Radu Moraru, Anca Tudor, Dan Diaconescu, Gigi din Pipera, „omul cu zerul și zeroul greul de combătut pe cale normală”, Tudor Barbu, Vanghelie, Mădălin Voicu, Serghei Mizil, Mădălin Ionescu, Adrian Ursu, Florin Condurățeanu, Mihai Gâdea „și alți băieți de cartier” (p.27) și se întreabă, în altă parte, ce caută Emil Hurezeanu printre ei.
Trăncănitorii de serviciu sunt executați fără milă: „Despre Ion Cristoiu nu mai am de multă vreme cuvinte. Nu înțeleg ce mai caută această epavă în mass-media. Vorbele sale în zig-zag (că doar a și moșit o revistă cu acest titlu), zăpăcesc pensionarii și alte categorii de amatori de povești cu găini violate. Cristoiu de azi nu mai e ziaristul și scriitorul cât de cât interesant de pe vremea lui Ceaușescu” („Trafic de influență televizată”).
Manipularea diabolică prin mass-media se face tot timpul, dar în campaniile electorale ea devine de-a dreptul asfixiantă. Rolul nefast al televiziunilor particulare, îndeosebi al celor din trustul lui Dan Voiculescu, e demascat fără milă și cu o frecvență neobosită pe tot parcursul cărții.
Un cal statornic de bătaie al tabletelor pamfletare este Traian Băsescu, președinte destinat să facă doar rău românilor. Fire cinică și răzbunătoare, acest jucător de teatru ieftin și de o viclenie diabolică și care „l-a castrat de ouă de furnică pe Adrian Năstase”, e înfierat pe tot parcursul cărții ce se citește ca și un roman horror, înverșunarea pamfletarului amintind parcă de cea a lui Victor Hugo față de Napoleon cel Mic.
Portretele întocmite de Marin Ifrim sunt, cel mai adesea, caricaturi la care natura însăși pare să-și fi adus contribuția. Iată-l, de pildă, pe doctorul ce, după ce a repurtat un eșec răsunător la prezidențiale, îi va ferici pe bucureșteni cu geniul său edilitar: „Oprescu nu are față de președinte, ci doar de mardeiaș cu diplomă de umblat prin organe interne. Când îl vezi cum se îmburică în fața micului ecran, ca un actor care e convins că nu el, ci publicul e ratat, ți se face milă, dar nu poți avea acest sentiment pentru că, dacă ești un pic mai atent, vezi că doctorul are mâna un pic înșurubată, ține ceva dosit în palmă, un scalpel, în poziția clasică a celui ce vrea să ia gâtul cuiva la colț de stradă” („Omul cu scalpel”). C.V.Tudor, „sub masca patriotismului, acest individ politic cu carte de bucate în creier a făcut mai mult rău societății decât tot Guvernul Boc la un loc, cel mai prost guvern din ultimii 20 de ani” („Gorila din <Opoziție>”). Victor Ponta este „papagalul din opoziția din fața oglinzii” și „are o voce de corb hoitar” (p.150). De va ajunge președinte acest susținător feroce al baronilor locali, s-ar putea să plângem după Băsescu.
Ion ROȘIORU
Este poet, prozator și critic literar român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea. A urmat Liceul Teoretic în comuna Beceni. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (1972). Este profesor de limba și literatura franceză la Liceul Teoretic din orașul Hârșova. A debutat cu versuri în revista „Tomis” (nr. 1/1976). A colaborat la revistele: „Tomis”, „Luceafărul”, „România literară”, „Arcadia”, „Steaua”, „Revue Roumaine”, „Metafora”, „Dynamis”, „Orfeu”, „Orion”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Analele Dobrogei”, „Tribuna”, „Euro Poésie” (Franța), „Albatros” ș.a. A publicat douăsprezece volume de autor. A tradus în limba română versuri de Victor Hugo, Alfred de Musset, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, care au apărut în antologii ca ,,Almanahul mării“ (1988), ,,Fereastra dinspre mare“ (1995), ,,Solstițiu de purpură“ (2000).