Sportul de performanță face parte intrinsecă din viața unei națiuni.
Uvertura:
Sportul de performanță face parte intrinsecă din viața unei națiuni. Este interfața unui popor, care se mândrește cu trofee și medalii atunci când un reprezentant al lui triumfă într-o bătălie, în principiu dreaptă, pe orice arenă de sport. De aceea, până și-n perioada comunistă, guverne care aveau multe de dovedit, investeau în sportul de masă și mai ales în cel de top pentru a-și polei o imagine destul de coclită. Celalalte națiuni civilizate realizaseră de mult că a-ți educa propriul popor prin sport înseamnă sănătate, vigoare, mândrie și, de ce nu, imagine.
Oglindă vie a prosperității sau pauperității unei națiuni, sportul nostru are acum momentul său tragic ce se poate transforma într-un coșmar.
Actul I:
Odată cu așezarea în granițe bine determinate după primul război mondial, România a luat avânt economic, întărindu-și totodată viața socială, culturală și implicit sportivă. Fotbalul și celelalte sporturi s-au reunit în cluburi și Federații, punându-se astfel bazele unui sistem ce dăinuie și astăzi, deși a trecut prin mai multe sisteme politice.
Entuziasmul acelor ani a început să aducă și primele performanțe, timide la început, dar dezvoltarea sportului în școli le-a dat mai apoi consistență. Din păcate, și-n acea perioadă puțini investeau în acest domeniu, amatorismul fiind termenul cel mai folosit.
Actul II: Sport sub steagul partidului
Perioada comunistă a fost una benefică pentru sportul nostru. Este o afirmație dură, dar în perioada neagră a acestor patru decenii și jumătate, România și-a creat eroii și marile sale echipe. Lumea noastră era închisă între granițe, iar sportul rămânea un prilej de evadare, pe perioade scurte pentru cei mai mulți, în lumi care păreau mult mai strălucitoare, pentru că erau interzise.
Partenerul unic a priceput că imaginea adusă de performanța sportivă nu costă mult și este pozitivă.
Totodată, mândria de a fi român era mult mai pregnantă în sufletul fiecăruia dintre noi.
Tinerii, deși condițiile erau improprii, făceau sport la toate nivelele de performanță, piramida închizându-se perfect, aducând trofee, medalii și eroi de care aveau nevoie într-o perioadă atât de cenușie.
Societatea din acea vreme nu deschidea prea multe porți, sportul rămânând un mijloc de comunicare cu alții. Performanța nu se obținea oricum, ci după ani grei de muncă, petrecuți în cantonamente interminabile, dar care aduceau satisfacții formidabile.
Sportul românesc, deși era declarat sus și tare amator, ajunsese în stadiul de profesionism perfect.
Actul III: Grandoare și decadență
Primii ani de libertate post-decembristă a adus explozia în sportul românesc. Disciplina instituită în anii de comunism alimentată de investițiile interne și de trecerea încet-încet la profesionism a prelungit performanța pentru încă un deceniu. Dar nimeni nu trăgea marele semnal de alarmă, acela al bazei umane care se micșora inexorabil, pentru că nu mai interesa pe nimeni. Sportul la nivel școlar și universitar era aproape ștrangulat prin lege, orele de sport devenind aleatorii, iar competițiile de masă devenind la fel de rare precum banii din buzunarele noastre. Pășind în al treilea mileniu, rezultatele s-au diminuat odată cu apariția noului vălușor de sportivi, pentru că baza de a se transforma în talaz, cum era odată, nu mai exista.
Grija pentru sine însuși a fiecăruia dintre conducătorii efemeri ai acestei țări a fost o altă țară pentru sportul și implicit sănătatea acesteia.
Nefiind o componentă productivă a societății noastre, ci doar una de marketing și publicitate, sportului i s-au alăturat conducătorii doar la rarele performanțe, pe care le-a mai avut. Prezenți în lojă, premiind pe la palate sau coborând pe teren în mijlocul sportivilor, funcție de populismul fiecăruia, cei care conduc destinul acestei țări s-au folosit doar de rămășițele care rămăseseră pe o masă cândva bogată care era alimentată dintr-o cămară acum dotată doar cu rafturi goale.
Anul 2012 este unul olimpic, cea mai mare competiție universală își deschide porțile la Londra pentru mai bine de 10 mii de sportivi, care vor evolua în sute de probe. Printre ei vor fi ai noștri, care vor lupta, cu șanse puține, este drept, pentru medalii olimpice. Iar când ești sărac și bolnav, să te lupți cu cei putenici și bogați este aproape imposibil. Cu un buget jumătate cât al Beijingului va fi mai mult decât dificil să ne mai gândim la performanțe ca Sydney 2000 sau Atena 2004.
Poate că noul guvern, mult mai tânăr și școlit prin țări străine, la facultăți cu nume, unde sportul este religie, va înțelege că precaritatea unei societăți se reflectă și-n sport care, paradoxal, poate fi un punct de sprijin pentru revenirea la normalitate.
Ștefan ALECSIU este Redactor-șef adjunct la Radio România Actualități