Pompierii buzoieni au fost în sărbătoare pe 13 septembrie, ziua care a fost și va rămâne un reper fundamental în
conștiința națională a românilor prin faptele de armă săvârșite sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu.
Cu ocazia Zilei Pompierilor din România, în urma rezultatelor obținute, 74 de cadre militare au fost recompensate pentru profesionalismul și rezultate obținute în muncă. Astfel, doi ofițeri și doi subofițeri au fost înaintați în grad înainte de termen, cu citarea prin ordinul de zi pe unitate au fost evidențiați 11 ofițeri, 3 maiștri militari, 22 subofițeri, cu felicitări un maistru militar, 29 subofițeri și un gradat profesionist și cu mulțumiri un ofițer și 6 subofițeri.
De asemenea, sâmbătă, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Neron Lupașcu” al județului Buzău, a organizat un ceremonial militar de depuneri de coroane la monumentul de la Mihăilești pentru cinstirea eroilor căzuți la datorie în 24 mai 2004. În municipiul Buzău, a fost organizată o expoziție de prezentare a tehnicii și echipamentelor de intervenție din dotare, prezentare a avut loc pe Bulevardul Nicolae Bălcescu și în Parcul Crâng. În tot acest timp bărcile de salvare ale Detașamentului de Pompieri Buzău au fost la dispoziția celor care au dorit o plimbare pe heleșteul din parc.
Bătălia de la Dealu Spirii, „botezul” pompierilor militari
Sâmbătă a fost aniversată Ziua Pompierilor, la o dată ce are o importantă semnificație atât pentru istoria acestei arme, cât și pentru istoria națională, marcând un moment important al Revoluției de la 1848, mai exact data la care s-a purtat celebra bătălie din Dealul Spirii. Atunci, 166 de pompieri comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu au înfruntat cu succes peste 5.000 de ieniceri turci conduși de Kerim Pașa, trimiși să înăbușe revoluția ce izbucnise în Capitală. Nu mulți sunt, însă, aceia care știu că eroul din Dealul Spirii are o strânsă legătură cu Buzăul, fiind originar din Râmnicu Sărat, unde a copilărit și de unde a plecat pentru a îmbrățișa cariera militară.
Anul acesta se împlinesc 166 de ani de la Bătălia din Dealul Spirii. În septembrie 1848, îngrijorat de amploarea pe care o luase mișcarea revoluționară, guvernul de atunci a chemat în ajutor trupele otomane, o coloană formată aproape 6.000 de ieniceri conduși de Kerim Pașa pornind spre București. La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie și șeful Garnizoanei București, a primit ordin din partea Locotenenței Domnești să deplaseze, a doua zi, subunitățile în Dealul Spirii, pentru a întâmpina trupele otomane ce urmau să intre în Capitală. Coincidența face ca, în aceeași zi de 13 septembrie, Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influențând moralul ostașilor. Starea de spirit a acestora s-a transmis și pompierilor comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu, care presimțeau iminența unui conflict și au ținut să meargă cu toții în cazarma din Dealul Spirii.
Încleștarea propriu-zisă s-a declanșat ca urmare a unei altercații dintre sublocotenentul Companiei de Pompieri, Dincă Bâlsan, și un soldat otoman. În netă superioritate numerică, turcii i-au împresurat din toate părțile pe pompieri, care s-au avântat în luptă, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă. Riposta fermă a pompierilor i-a panicat pe turci, aceștia reușind totuși să pună în poziție două tunuri cu care au deschis foc împotriva pompierilor. Militarii lui Pavel Zăgănescu au capturat însă cele două piese de artilerie, pe care le-au întors împotriva inamicului, provocându-i pierderi însemnate. În cele din urmă, văzând că nu poate înfrânge rezistența pompierilor, Kerim-Pașa a trimis un ofițer, care i-a propus lui Zăgănescu încetarea focului, garantând în schimb „libera ieșire din cazarmă”, angajament ce nu a fost însă respectat.
Bătălia din Dealul Spirii constituie un moment important în istoria armatei române moderne, compania formată din 166 de ostași comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu reușind să țină în loc o armată formată din circa 6.000 de otomani. Confruntarea a durat cam două ore și jumătate, între 16,30 și 19,00, de partea română înregistrându-se 48 de morți și 57 de răniți, în timp ce în tabăra turcilor s-a consemnat că au murit 158 de persoane iar 500 au fost rănite.
Odată cu înăbușirea revoluției, Pavel Zăgănescu și alți ofițeri au fost dați afară din armată, arestați și închiși doi ani la Văcărești. Ofițerul buzoian a fost judecat de o comisie creată pentru cercetarea evenimentului de la 1848, care l-a găsit nevinovat, cu toate acestea, Zăgănescu nemaifiind primit în armată. După numeroase demersuri, în 1852, domnitorul Barbu Știrbei a acceptat reprimirea sa în armată la Roata de Pompieri, cu gradul de locotenent, avansat apoi căpitan, în 1857 maior, iar în 1859 colonel. Doi ani mai târziu, devine inspector al frontierei Dunării, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat cu reorganizarea Corpului Grănicerilor. În 1864 a demisionat din armată, în urma unor neînțelegeri cu generalul Florescu, iar în același an este numit prefectul Poliției Capitalei, funcție pe care a deținut-o până în 1870. A decedat în 1897, rămânând unul dintre simbolurile revoluției de la 1848.
Pavel Zăgănescu, eroul din Dealul Spirii
Cel mai cunoscut erou al pompierilor se trage dintr-o familie de boieri din Râmnicu Sărat și a fost unul dintre personajele importante ale revoluției de la 1848.
Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, fiind fiul lui Grozescu Căminarul și al Smarandei, mama sa ținând să primească numele de familie al bunicului, care decedase în 1784, lăsând moștenire familiei 400 de stânjeni de moșie, 14 pogoane de vie și o cârciumă în București. Fiind originar dintr-o familie de condiție medie, a urmat cursurile școlii Primare Grecești din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-și continue studiile la București, unde a făcut parte din primele generații de tineri care au studiat în limba română. La 15 ani, cuprins de elanul patriotic și revoluționar al vremii, a intrat în Miliția Națională ca aspirant la gradul de ofițer, iar 10 ani mai târziu, în 1840, a primit gradul de sublocotenent și a fost trecut la Batalionul I din Regimentul II. În 1844 se număra deja printre ofițerii care conduceau nou-înființata companie de pompieri din București, iar în 1845 s-a remarcat în mod deosebit în timpul Marelui Incendiu ce a mistuit o serie de clădiri din Capitală, pe 23 martie 1847. În același an, a fost avansat la gradul de locotenent, iar un an mai târziu a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Capitalei, remarcându-se ca adept al lui Nicolae Bălcescu, alături de care a participat la anihilarea acțiunilor contrarevoluționare. La 23 aprilie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de parucic „pentru activă împlinire a datoriilor slujbei”.