Aflat undeva în culise, Mircea Diaconu tocmai iese dintr-un alt interviu şi se pregăteşte să stabilească împreună cu Alexandru Repan micile detalii înainte de reprezentaţia de la Buzău.
Deosebit de amabil, marele actor acceptă să vorbească despre „bucătăria” spectacolului „Variaţiuni Enigmatice”, o producţiei pentru care publicul de pretutindeni se bate încă să prindă bilete, deşi au trecut 10 ani de la premieră.
Vineri, publicul buzoian a umplut sala Consiliului Judeţean pentru a vedea o bijuterie de spectacol adus la Buzău de Teatrul „G. Ciprian”, iar la final pe feţele celor mai mulţi spectatori se citea emoţia.
Ca de fiecare dată, discuţia cu Mircea Diaconu este fascinantă, actorul dezvăluind cum a ajuns să joace în acest spectacol, deşi iniţial nu era prea interesat sau cum a ajuns autorul piesei, marele Eric-Emmanuel Schmitt, să renunţe la protocolul impus de Ambasadă pentru a merge în turneu prin România alături de cei doi actori, îngrămădiţi într-un mic Clio.
Reporter: Cum vă explicaţi că într-o lume nebună mai există spectacole care de zece ani se joacă cu casa închisă?
Mircea Diaconu: În faţa atâtor ispite, se pare totuşi că mai este nevoie de teatru. Avem nevoie, pentru că teatrul este ceva ce nu mai există în niciun alt gen de comunicare artistică, este un contact direct între oameni. Este un contact care cuprinde emoţie, uneori şi inteligenţă, spirit. Aşa s-a născut jucăria asta (n.r.–teatrul), de la Catharsisul grecesc, şi aşa a rămas: o ecuaţie etern umană şi aşa va rămâne cât vor exista oameni.
Rep.: Care este secretul longevităţii acestui spectacol?
M. D.: Spectacolul se joacă de 10 ani nu pentru că vrem noi, ci pentru că vor ei, spectatorii. Asta e regula în teatru: câtă vreme spectatorii vin, spectacolul se joacă. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că avem săli de 300-500 de locuri şi un spectacol bun nu se poate epuiza aşa repede în condiţiile în care el este jucat în oraşe cu 1 milion de locuitori. Totodată, un spectacol bun îşi face singur reclamă. Reclama cea mai serioasă este cea din gură în gură.
„Nu există reţeta succesului”
Rep.: Nu este suficientă o distribuţie bună pentru ca un spectacol să aibă succes…
M. D.: Nu. În privinţa succesului nu există nicio regulă. Poate avea o distribuţie de necunoscuţi şi să rupă sau invers. Se spune în teatru că poţi să faci oricum, cu condiţia să fie bine. Nu este nicio reţetă, nimeni nu îţi garantează când începi să faci un spectacol că va fi un succes.
Rep.: La „Variaţiuni Enigmatice” v-aţi aşteptat să fie un succes?
M. D.: Am crezut în el şi vă spun şi de ce. Regizorul (n.r. – Claudiu Goga) îmi propusese de mult să facem acest spectacol, dar nu eram convins. De aceea nici nu mă oboseam prea tare să citesc textul. La un moment dat, veneam din America şi în avion aveam cartea la mine şi am început să o citesc. Stând într-un spaţiu închis, fără să mă poată deranja telefonul, am reuşit să îl parcurg tot şi am rămas atât de impresionat, încât la aterizare
l-am sunat imediat pe regizor şi i-am zis că trebuie să ne apucăm de treabă. Textul însuşi este excepţional şi asta este prima condiţie în teatru. Doar cu exhibiţii actoriceşti sau regizorale nu faci nimic.
Rep.: Este adevărat că spectacolul a fost văzut chiar de autorul piesei, Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai mari dramaturgi contemporani?
M. D.: Da şi a fost o chestie absolut specială. Erau zilele francofoniei şi Ambasada Franţei l-a adus la noi la teatru, ştiind că i se joacă piesa. Am jucat şi, după spectacol, autorul ne-a anunţat că vrea să vorbim. Domnul Repan vorbeşte perfect franţuzeşte, eu mă descurc şi ne-am întâlnit cu autorul piesei la cabine. Ne-a propus să ne mai vedem şi noi l-am anunţat că a doua zi nu putem, pentru că trebuia să mergem să jucăm piesa la Braşov. Eric-Emmanuel Schmitt a zis că vrea să meargă cu noi, noi le-am spus traseul celor de la Ambasadă, iar ei ne-au transmis că autorul vrea să meargă cu maşina noastră. Eu aveam un amărât de Renault Clio, mic, riscam să nu intrăm cu tot cu bagaje… Dramaturgul a ţinut morţiş să meargă cu noi, deşi era o somitate şi era vorba despre un protocol 0.
L-am luat de la hotel. El şi-a luat doar o gentuţă şi un aparat foto şi a trăit turneul cu noi.
Rep.: V-a spus ceva despre spectacol?
M. D.: A fost splendid. Era o toamnă minunată, cu un cer superb de sticlă. Ne-am oprit la Sinaia, la Peleş. Am vrut şi noi să nu ne cadă nasul, să fim nişte aristocraţi. Am povestit de teatru, am şi jucat, apoi am stat la palavre la o cârciumioară. Atunci ne-a spus: „Să ştiţi că ştiu exact ce aţi tăiat din textul meu!”. I-am explicat că noi cunoaştem foarte bine publicul şi am adaptat puţin. Ne-am despărţit prieteni şi s-a declarat impresionat de ceea ce a văzut.
„S-a întâmplat ceva rău pe scenă”
Rep.: Povestiţi-mi ceva din culisele acestui spectacol?
M. D.: O singură dată s-a întâmplat ceva foarte rău şi eu am fost vinovat. Într-un punct anume şi extrem de delicat al piesei am sărit. Îmi dădeam seama că nu spun ce trebuie, dar nu mă puteam abţine şi am sărit la finalul textului. M-am blocat. Nu ştiu de ce. Simţeam că mă duc greşit, dar nu mă puteam opri. Domnul Repan a avut prezenţă de spirit şi m-a oprit. M-am liniştit şi mi-am revenit.
Rep.: După o reprezentaţie de zeci de ani, rişti să joci uneori şi mecanic?
M. D.: Da. Câteodată se întâmplă şi este foarte rău. Apare oboseala. Există şi spectacole mai slabe, unele chiar ratate. Dar au fost foarte puţine.
Rep.: Buzăul a devenit o a doua casă pentru dumneavoastră?
M. D.: Da, mă simt foarte bine aici. Teatrul „G. Ciprian” a devenit un pui al Teatrului NOTTARA. Noi ne ştim cu toată trupa, cu toţi angajaţii, cu corpul tehnic. Sperăm că totul va merge bine în continuare.