Când s-a pus problema euthanasierii câinilor, fulgerător, din instinct literar, de-o exista aşa ceva, m-am dus cu gândul la „Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă” a lui Tudor Arghezi. Mă gândeam că nu vor muri nişte câini, ci se va distruge un simbol. Cel al celui mai bun prieten al omului, cel mai fidel, cel mai supus animal etc.
Nu cred în poveştile despre câini de adăpost comunitar. Nu cred nici în „adoptarea” acestor animale cultivate în maidaneza lor. Ştiu că, uneori, brusc, aceste biete patrupede, devin violente. Încă nu se ştie de ce. În literatura universală există un „Colţ alb”. În literatura română există câinele Victoriei Lipan din „Baltagul”. Peste tot, lângă civilizaţie, există şi câte un câine. Hai să-i zicem „câinele literar”. Un animal simbolic şi pozitiv. Dacă nu mă înşel, în zodiacul chinezesc câinele îşi are timpul său. Noi glumim pe seama câinilor mâncaţi de chinezi. O glumă de şanţ retoric local. Când mă duc în vizită la scriitorul Nistor Tănăsescu, la Pogonele, lângă Buzău, în curtea sa imensă, o grădină a Raiului, cum bine zice poetul Stelian Grigore, dau peste trei câini fireşti, sătui, liniştiţi, frumoşi, blânzi. Ăl bătrân, nu-i mai reţin „numele”, pare decupat din vreo carte de aventuri. Are statură imperială. A făcut pace cu orice altă vieţuitoare. În preajma sa, defilează pisicile. Nu e nicio problemă. O fi şi din cauza doamnei Geta, soţia lui Nistor, care, în blândeţea sa nativă, poate influenţa toate orătăniile din curte. Cert e că, ajuns aici, poposind câteva ore, simţi cum te destresezi.
Nimeni nu a făcut un studiu serios despre cum li se fură câinilor mâncarea din benele de gunoi. De ce nu sunt iubiţi gunoierii…Nu e pentru prima oară când un câine omoară un om, cum s-a întâmplat cu bietul copil recent desfiinţat. Chestiunea respectivă a luat o tentă politică şi de afaceri. Câinele sau câinii respectivi puteau fi găsiţi repede, urgent, ca orice asasin(i). Întâmplarea a fost scăldată până la dispariţia întâmplării. Cam ciudat, cam prea ciudat. În cartierul meu, încă supravieţuieşte cel mai bătrân câine din Buzău. Trăieşte ca un rege al câinilor. E, cât o mai fi, răsfăţat. A fost adoptat formal de un vânzător de ziare. Apoi şi de locuitorii blocurilor din jur. Un câine mare, puternic, dominant, pe care eu l-am botezat „Guvernoiu” doar pentru că lătra toată noaptea, păzea aleile din jur, alunga ceilalţi câini etc. Era vremea lui Boc şi a lui Băsescu, rude de ruşinică a „Guvernoiului”. Acum, bietul câine, masiv cum e, latră aşezat pe burtă. Din cauza vârstei şi a bătrâneţilor, nu mai poate merge decât când trebuie să-şi mute corpul în alt colţ de bloc. Uitaţi-vă la câinii de apartament. Îşi fac nevoile peste tot, nu au nicio treabă cu aleile, cu pantofii noştri, cu nimic. Sunt câini „de rasă”. Se c… peste tot. Uitaţi-vă şi la bieţii „maidanezi”. Au în comportament o educaţie ancestrală. Mereu caută un loc potrivit pentru a-şi face nevoile, apoi îşi îngroapă cu răbdare fecalele. Şi tot timpul cerşesc hrană din palmele nevinovate ale copiilor. Aceşti „maidanezi” iubesc pur şi simplu copiii. Ştiu ei de ce. Cred că tocmai am sugerat „despărţirea apelor”…