„Nu există agende paralele în USL”, a fost gândul cu care Crin Antonescu s-a întors din vacanţa de Paşte. De plecat, plecase înaintea sărbătorilor urmărit de avertismentul secretarului general al PSD, Liviu Dragnea: „Ar fi bine să nu-şi ostilizeze PSD-ul care, în ecuaţia alegerilor prezidenţiale, joacă un rol important”- îl atenţionase pesedistul, făcând o aluzie străvezie la speranţele lui Antonescu de a se întoarce la Cotroceni pentru ceva mai mult timp decât interimatul din august 2012, generat de suspendarea lui Traian Băsescu.
In traducerea liberă a unui ziarist pasionat de cititul printre rânduri, răspunsul post-pascal al şefului PNL se poate traduce mai degrabă ca un strigăt de disperare: „PNL are nevoie de PSD şi nu are niciun gând să rupă guvernarea”. Sunt convinsă că domnul Antonescu n-ar fi în veci de acord cu această traducere, poate chiar s-ar simţi insultat de ea, dar profit de timpul care a mai ramas până când un ziarist va deveni puşcăriabil pentru că un politician s-a simţit insultat de spusele sale şi mi-o asum. Pe de altă parte, nicio instanţă nu ar putea să condamne falsul din spusele domnului Antonescu, cu toate că el este mai mult decât evident pentru oricine a avut nervi să urmărească politica românească. Cum adică PSD şi PNL nu au agende paralele? Păi atunci, numirea în vuiet de bombăneli liberale a Codruţei Kovesi la DNA ce a fost? Dar conflictul deschis dintre premierul Ponta şi ministrul liberal al economiei, Varujan Vosganian, pe tema disponibilizărilor din minerit? Dar momentul acut de săptămâna trecută, după ce neînţelegerea legată de suprataxarea salariilor mari de la stat a produs avertismentul lui Dragnea?
Accidente de parcurs, ar răspunde un politician pragmatic. Tensiuni normale în orice familie, ar explica un politician ceva mai sensibil. Nu sunt politician, iar pragmatismul şi sensibilitatea politică le-am simţit de prea multe ori ca simptome ale ipocriziei, aşa că o să încerc un alt răspuns: toate aceste tensiuni, din care am omis micile „ciocniri” cu frecvenţă aproape zilnică, înseamnă exact agende paralele. Şi încă nu am vorbit de cea mai mare falie dintre PNL şi PSD: coabitarea cu Traian Băsescu. Acesta este punctul în care Ponta şi Antonescu s-au despărţit definitiv şi momentul din cauza căruia au avut nevoie de un ritual de mimare a unităţii. Antonescu se poate certa cu ziariştii, dar cu regula matematică a tranzitivităţii e ceva mai complicat: Băsescu a avut nevoie de Ponta, Ponta a avut şi el nevoie de Băsescu iar Antonescu a avut nevoie să tolereze pactul de neagresiune dintre preşedinte şi premier pentru că are nevoie să-şi ţină partidul la Palatul Victoria şi are nevoie să-şi întreţină aspiraţia către Cotroceni. Şi atunci a tolerat şi va mai tolera. Şi, în acelaşi timp, şi-a lăsat războiul în mâinile altora – ale subordonaţilor din partid şi ale ziariştilor care îi împărtăşesc mizele, pentru că, cel puţin deocamdată, domnul Antonescu nu îşi poate permite uniforma de lider de oştire. E prea scumpă: l-ar putea costa guvernarea, şi apoi chiar şi conducerea partidului, în tradiţia liberalilor degrabă dornici să-şi execute propriii lideri.
|ntre apocalipsa personală şi cosmetizarea realităţii, domnul Antonescu a ales-o pe a doua. A făcut, însă, abstracţie de vechea lege a afacerilor şi a politicii: niciun prânz nu este gratuit, mai ales cele de convenienţă. Fiecare cumetrie politică la care îi zâmbeşte forţat unui Victor Ponta devenit partener de conjuctură al lui Traian Băsescu, fiecare declaraţie în care încearcă să acopere conflictele cu o pătură subţire de cuvinte conciliante, fiecare negare a realităţii în ochii propriului electorat îl costă pe Crin Antonescu: credibilitate, percepţia de onestitate, forţa politică. A devenit lider de partid şi candidat relevant la preşedinţie şi pentru că a dat impresia că nu se fereşte de virulenţă. Şi iată că astăzi, în timp ce domnia sa se grăbea să contrazică teoria agendelor paralele, domnul Victor Ponta avea – fatalitate! – o altă agendă. |n loc să-i susţină discursul colegului de co-preşedinţie a USL, premierul a ales să vorbească despre performanţele propriului guvern. Victor Ponta a ignorat tema prieteniei necondiţionate din USL şi a ales o abordare ceva mai rezervată: „Este exagerat să spunem, cum o face Opoziţia, că totul a fost rău, este exagerat că totul a fost bine”. Şi astfel a devenit şi mai evident care este prioritatea de astăzi a fiecăruia: pentru Victor Ponta, supremaţia şi palmaresul personal de la Palatul Victoria, pentru Crin Antonescu, salvarea aparenţelor despre USL, de dragul prezenţei partidului său în Guvern. Este, până la urmă o miză politică legitimă, dar arată că prezidenţiabilul PNL este, încă, suficient de vulnerabil cât să aibă nevoie de o realitate fardată.