Dincolo de cuvintele elegante pe care le-a folosit în scrisoarea către „maestrul” Radu Beligan, Andrei Pleșu a spus câteva adevăruri esențiale despre actorul care reușește să-l facă pe
privitorul deloc hormonal să încerce două senzații complet antagonice la vederea sa: stima și greața. Cu o exprimare aleasă, cum spuneam, Andrei Pleșu ne-a atras atenția asupra câtorva elemente ale biografiei lui Radu Beligan, care l-ar putea caracteriza, pe scurt și mai puțin elegant, drept pupincurist, turnător și dornic de parvenire. Trăsături care, îmbinate cu cariera actoricească longevivă și plină de momente de geniu, pot justifica, într-o bună măsură, senzațiile despre care vorbeam mai sus.
Pentru mine, Radu Beligan reprezintă o îngemănare contra firii între bătrânul cu helancă albă care recita ode închinate lui Ceaușescu și analfabetei Elena – soția acestuia, nu blonda de la Cabinetul doi al Cotrocenilor – și arhivarul de judecătorie Rică Venturiano din celebra ecranizare a lui Jean Georgescu, din anul 1943, a „Nopții furtunoase”.
Acum, din păcate pentru cei care l-au apreciat pentru partea minunată a acestui „Dr. Jekyll & Mr. Hyde”, doar expirații scenei românești – de teatru sau de spectacol în grădina de vară de la Eforie Sud – îi mai iau apărarea lui Radu Beligan: Angela Similea, Dida Drăgan, Adrian Daminescu, Florina Cercel, Adela Mărculescu ori Costel Constantin, ultimii trei fiind foști colegi de cor al lătrăilor lui Ceaușescu în anii de dinainte de 1989. Inși care, la fel ca și „maestrul” Beligan, se lasă expuși la fereastră în speranța că vor păcăli și de această dată poștașul, care le va lăsa pensia.