Tatiana Drincă
În cadrul proiectului „Povestea unui exponat“, în luna august, Muzeul Județean Buzău aduce în atenția publicului o piesă remarcabilă ce face parte din colecția de chihlimbar – pepita de chihlimbar, în greutate de 3.450 gr. Această pepită este considerată a fi cea mai mare piesă de chihlimbar din lume.
Chihlimbarul este o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru. Cele mai cunoscute varietăți sunt: succinitul (chihlimbarul de Baltica), simetitul (chihlimbarul sicilian), rumanitul (chihlimbar din Carpații României și din Sakhalin, Rusia), burmitul (rășină extrasă în Burma Superioară și prelucrată în China), ajkaitul (rășină fosilă din Ungaria), precum și valchovitul (rășină fosilă din Moravia).
Materie primă pentru podoabe în Paleolitic
Chihlimbarul, ca materie primă pentru fabricarea de amulete și podoabe, era deja folosit în Paleoliticul târziu. Cele mai vechi artefacte au fost descoperite în situl de la Meiendorf, în cultura Hamburg.
În Era Mezolitică, chihlimbarul era folosit la prelucrarea de figurine zoomorfe, utilizate ca amulete. Majoritatea obiectelor de chihlimbar din această perioadă provine din descoperiri izolate.
Era Neolitică a reprezentat o perioadă de înflorire a meșteșugului prelucrării chihlimbarului. Primele podoabe de chihlimbar aveau ca model bijuterii cunoscute anterior, realizate din alte materiale. Pe măsura acumulării de cunoștințe referitoare la proprietățile chihlimbarului și la arta prelucrării acestuia, apar modele noi, deosebite, mărgele rotunde sau mărgele în formă de topor cu două tăișuri etc. În Neoliticul târziu, chihlimbarul devine foarte răspândit.
În perioada timpurie a Epocii Bronzului, în locurile unde au trăit grupuri neolitice, producția de articole din chihlimbar înflorește și se dezvoltă în continuare.
Exploatările de la Buzău au început în 1920 și s-au oprit în 1948
Geologul Oscar Helm denumește chihlimbarul românesc, rumanit. Ceea ce îl deosebește de celelalte tipuri este proveniența rășinei din care s-a constituit. Descoperirile acestei rășine semiprețioase au fost întâmplătoare. Cele mai mari cantități s-au obținut însă din zona Buzăului, unde în secolele XIX și XX s-a trecut la exploatarea organizată.
Primele date despre existența chihlimbarului în Munții Buzăului le avem de la contele rus Demidov, care în anul 1837 străbate Valea Sibiciului și Valea Boului.
Marele savant Gheorghe Munteanu Murgoci, fiind impresionat de această rășină semiprețioasă, realizează în anul 1903 studiul geologic „Zăcămintele succinului din România”, prin care a demonstrat științific că rumanitul de la Colți, unic prin culoarea sa neagră, este chihlimbar, nu tămâie, așa cum s-a crezut mult timp.
În anul 1920 începe exploatarea sistematică în 39 de puncte, efectuată de inginerul Dumitru Grigorescu, care obține concesionarea terenului din județul Buzău. Rezultatele bune ale extracției (1923 – 67 kg de chihlimbar; 1924 – 130 kg de chihlimbar; 1925 – 120 kg de chihlimbar) îl determină pe Dumitru Grigorescu să obțină concesionarea și arendarea unor terenuri ambrifere din județul Buzău pentru 50 de ani, până la 28 martie 1973. Exploatarea s-a desfășurat cu săpători din zonă și de peste munți, până la moartea accidentală a lui Dumitru Grigorescu, în 1935. După această dată, extracțiile s-au făcut cu întreruperi până la 3 februarie 1948, când Ministerul Minelor hotărăște închiderea definitivă a lucrului.
Între 1981-1986, Ministerul Minelor și Petrolului din R.S. România organizează o exploatare sistematică condusă de inginerul Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova. Materialul extras a fost distribuit la mai multe instituții, ajungând și în colecții europene. Rumanitul, prin raritatea și frumusețea sa, devine tot mai scump și mai căutat.
La Colți și Sibiciu încă se caută chihlimbar
Frumusețea coloritului, luciul, transparența și raritatea au plasat chihlimbarul, din timpurile îndepărtate, în rândul pietrelor magice, devenind amuletă. Este dificil de trasat o graniță între funcția atotputernică de amuletă și rolul lui în ocrotirea sănătății.
Pentru a pune în valoare obiectele din chihlimbar prelucrat și brut, colectivul de specialiști din cadrul Muzeului Județean Buzău a început în 1979 strângerea de obiecte, reușind, ca la 14 iunie 1980, să deschidă o expoziție cu două secții: obiecte de chihlimbar și etnografie din spațiul comunei Colți. Colecția de chihlimbar conține peste 270 de piese, atât prelucrate, cât și brute.
Locuitorii din zona Sibiciu și Colți caută și astăzi, precum strămoșii lor, bulgări de chihlimbar, pe cursul apei, după fiecare ploaie și, cu regularitate, primăvara, când cad malurile și vegetația este la început. Conform tradiției, nimeni nu spune exact locul în care a găsit o piatră sau alta, ca să nu poarte blestemul de a nu mai găsi și altădată. Aproape fiecare gospodărie deține câte o piatră, care devine sursă de venit în momente dificile.
Text preluat din pliantul de prezentare al Colecției Muzeale Colți, editat de Muzeul Județean Buzău
Tatiana Drincă este conservator la Muzeul Județean Buzău