Joi, 9 mai 2016, cam pe la 16,00, am plecat din comuna Țintești. De la ceva unic în istoria localității, restaurarea unui Monument al Eroilor de acolo. O manifestare cu surle și trâmbițe, cu defilare, cu imn național, cu pompieri, cu generali din ăia adevărați, de pe vremuri, cu mașini de poliție peste tot, cu drone deasupra satului, cu niște cetățeni fabuloși în jurul acest spațiu celest. Ca să nu mai spun că am ajuns acolo la clasa „protocol particular“, cu un șofer colonel de profesie, cu singurul aviator român, care, în timpul vieții noastre, a zburat cu toate tipurile de avioane, inclusiv cu cele de hârtie, ca să zic așa.
O zi rară, exemplară pentru viitorul acestei țări rurale prin definiție. Am dovezi, am mai scris chestia asta, Ținteștiul va deveni, foarte curând, Municipiu al Județului Buzău. Nu sunt topograf, nu sunt politician, nu sunt nici măcar rudă cu vreun locuitor al Ținteștiului. Am acolo niște fragmente de oase de suflet, niște „pete“ pe ochi, orbiri din dragoste. Mă refer la Stelian Grigore, la Geta și Nistor Tănăsescu, la toate rudele bune ale acestora. Sunt ținteștean din fire. La mine, în satul meu de baștină, nu am avut șansa unei construcții care să țină de timpul locului sau de locul timpului. Din cauza asta îl invidiez pe Stelian Grigore, care, chiar dacă nu e născut în Țintești, după toate cele pătimite acolo, atâtea decenii, îmi permit să cred, că, el, acest om inconfundabil, a fost adus la Țintești ca să „întemeieze“ acest loc. E vorba doar de o mică și nesemnificativă atestare documentare a mea. Muncă de o viață. Nu fac statui, nu-mi stă în fire, însă, când vine vorba despre Stelian Grigore, votez.
E pentru prima dată în existența mea, când, concret, am dat peste ceva care face praf teoria lui Charles Darwin. Eu, un ins mai puțin adăpostit de acoperișurile bisericilor, mă închin în fața acestui Stelian Grigore. N-am nicio treabă cu cele sfinte, dar nici dracul nu-și poate face buzunar în pantalonul meu mai mereu fără niciun leu. În viața reală, jumătate atee, jumătate creștină, am dat mâna cu doi sfinți, cu cărturarii Petru Ursache și Stelian Grigore. Și cu un drac, păgânul Ion Gheorghe. Drept pentru care, câteodată, așa, într-o doară, sunt sigur că, din când în când, voi avea dreptul să-i vizitez pe cei trei, oriunde vor fi ei, la cine știe ce canale ale Raiului sau ale Iadului, dacă nu cumva vor veni ei la mine, la stuful noii construcții prolecultiste. La munca de jos, carevasăzică. Per pedes!
Mai vorbim peste o sută de ani!
Joi, la Țintești, am văzut o statuie uriașă, multă lume bună și nimic etern. Un monument cu zeci de nume lipsite de istorie, vitregite de documente. Fără efortul lui Stelian Grigore, ceva greu de închipuit, o documentare de vreo trei decenii, nimic nu era la locul său. Niciun nume! Cineva, cândva, a vrut să șteargă cu buretele astfel de istorii locale. Nu s-a putut. Cine va continua munca acestui erou al Ținteștiului, e greu de prevăzut. Din cauza comunismului securist. Fără urme, fără mărturii. Din cele câteva zeci (sute) de nume, am reținut, acum, la cald, din avion, cum se spune, doar pe cele ale celor care au făcut acest gest epocal, un monument mai mult decât onorabil: Stelian Grigore, Constantin Toma și Aurel Stoica. Din păcate, ca întotdeauna, așa se scrie istoria. Oameni harnici, buni de salutat, cu care îți e drag să vorbești, au fost acolo ca la Drăgaică. Vreau să spun că aici e vorba de nevoia unor cărți, unor documentare științifice, a unor treburi academice. Fiecare nume de pe această lucrare de excepție trebuie documentat „la sânge“. Asta nu (mai) e treaba domnului Stelian Grigore, și nici a mea, și nici a domnului Constatin Toma sau a lui Nistor Tănăsescu. Viitorul Minicipiului Țintești e, deocamdată, la Grădiniță, la „doamna educatoare Geta“. Mai vorbim peste o sută de ani.