Din motive care-mi scapă, mașinăria numită Facebook scoate, din când în când, câte o postare mai veche din arhivă și-o aruncă în fluxul de „știri” al zilei. Astfel încât oamenii care o citesc azi au senzația că am scris-o ieri.
Mi s-a întâmplat, deunăzi, cu un text despre Ion Iliescu, revoluție și mineriade, text postat prin luna martie, atunci când procurorii au anunțat reluarea cercetărilor. Nu-i nimic, mi-am zis, nu și-a pierdut din actualitate. Bătrânul bolșevic e mai viu ca niciodată și n-a plătit încă pentru faptele lui. Nici pentru diversiunea teroriștilor din decembrie ’89, nici pentru chemarea minerilor în iunie ’90.
Constat că postarea, la care atașasem o serie de imagini grăitoare pentru crimele rămase nepedepsite, a început să deranjeze. Facebook mă informează că cineva a raportat una dintre aceste imagini pentru „violență grafică”. Fotografia, în care apar câteva victime ale represiunii din ’89, aparține agenției France Presse și poate fi descărcată (contracost) din arhiva Getty Images. Eu am preluat-o de pe Epoch Times, dintr-un articol referitor la povestea cadavrelor dispărute de la morga spitalului din Timișoara.
O precizare necesară nu pentru cretinul sau cretina care m-a pârât echipei Facebook. Ci pentru cei care nu vor să uite un amănunt esențial. Și anume că unul dintre cei vinovați de arderea cadavrelor respective, maiorul Ioan Corpodean, a fost grațiat de Ion Iliescu. La fel cum i-a grațiat, de-a lungul vremii, pe foștii membri ai CPEx, pe generalii Chițac și Stănculescu sau pe Miron Cozma.
Prin urmare, rămâne cum am stabilit. Bătrânului bolșevic îi urez același călduros „La mulți ani”… cu executare!
Știrea că o instanță de judecată a confirmat decizia procurorului general de redeschidere a dosarului mineriadei din iunie ’90 stârnește sentimente amestecate. Unii, cei care cred că nu putem privi spre viitor până când nu vom închide rănile trecutului, au primit-o cu emoție și speranță. În fond, e vorba de un moment de cotitură al istoriei noastre recente, despre care trebuie să aflăm adevărul. Alții, cei cărora vremurile acelea li se par demult apuse și imposibil de repetat, au reacționat cu neîncredere. Ce dreptate se mai poate face după 25 de ani?, se întreabă ei. Și, mai ales, cui folosește?
Ambele reacții sunt, în parte, întemeiate.
Dosarele mineriadelor, ca și cele ale „revoluției” (în fapt, o revoltă populară, urmată de o lovitură de stat) nu sunt ușor de rezolvat. Dincolo de complexitatea faptelor – oameni uciși, răniți, torturați, arestați abuziv, distrugeri cum n-a mai văzut România postbelică –, s-au scurs, totuși, două decenii și jumătate. Mulți martori sau făptași au murit între timp. Iar cei care mai trăiesc sunt, cum bine observa cineva, niște octogenari sau nonagenari. Asta nu înseamnă însă că e prea târziu pentru Justiție. Cel mai bun exemplu e campania împotriva criminalilor naziști, care sunt „vânați” până în zilele noastre, deși în această primăvară s-au împlinit 70 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
În cazul „revoluției”, lucrurile sunt complicate. Nu doar din cauza numărului mare de victime – peste o mie de morți, cei mai mulți după fuga dictatorului. Ci și pentru că, din punct de vedere juridic, a fost o situație excepțională, în care legile fuseseră practic suspendate. Un alt motiv este că multe dintre deciziile noii puteri au fost luate după toate regulile conspirative. Adică fără documente. Un exemplu este masacrul de la MApN – cazul USLA.
A doua zi după fuga dictatorului din clădirea fostului CC al PCR, noua putere anunța deja la televizor că „revoluția” este amenințată de „teroriști”. Drept urmare, a decis să apeleze la Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă din cadrul Securității. În noaptea de 23 spre 24 decembrie ’89, un detașament de „uslași” s-a deplasat la sediul Ministerului Apărării Naționale. În momentul în care coloana, formată din trei autovehicule blindate, a ajuns la fața locului, cei 12 militari, însoțiți de un revoluționar, au fost întâmpinați cu foc susținut de forțele aflate în dispozitivul din jurul MApN. Bilanțul – opt dintre ei, printre care și șeful de stat major al USLA, locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, au fost uciși. Trupurile lor au fost apoi batjocorite în mod bestial și expuse în stradă ca fiind ale unor „teroriști”!
Ce știm sigur? Că ordinul a fost transmis „uslașilor”, telefonic, deci verbal, de generalul Nicolae Militaru. Care tocmai fusese numit ministru și preluase comanda nu doar a Armatei, ci și a Securității. Din mărturiile supraviețuitorilor reiese că tot el i-a anunțat pe cei care apărau sediul MApN că urmează să fie atacați de „teroriști”. Altfel spus, a provocat cu bună știință confruntarea care a urmat.
Ce nu se poate proba este dacă Militaru (decedat între timp) a acționat de capul lui sau a avut aprobarea șefului din acel moment. Adică, vechiul său tovarăș Ion Iliescu. Cert e că, înainte de a lucra la unitatea antiteroristă, ofițerul ucis a activat mulți ani în contraspionajul militar. Calitate în care a documentat legăturile cu sovieticii ale unui grup de complotiști (nume de cod „Corbii”) care încercau să-l răstoarne pe Ceaușescu la indicațiile Moscovei. Între aceștia, Militaru și Iliescu.
De ce am amintit acest episod?
Pentru a încerca să înțelegem dificultatea de a stabili vinovăția într-un asemenea dosar. În care vinovați nu sunt atât cei care au apăsat pe trăgaci, executând un ordin, cât cei care au dat acel ordin. Asta e valabil și în privința mineriadei din iunie ’90. Pentru că, la drept vorbind, culpa nu aparține doar minerilor care au făcut „ordine” cu ciomagul, ci și celor care i-au chemat la București. Cine sunt ei?
Un răspuns poate fi găsit în discursul pe care Iliescu îl ținea, la Romexpo, în după-amiaza zilei de 15 iunie 1990. Ocazie cu care le mulțumea „ortacilor” pentru „tot ce ați făcut în aceste zile”, pentru „prezența dumneavoastră utilă și eficientă” și pentru „spiritul organizat în care v-ați prezentat, în care ați acționat”. Dar fragmentul esențial vine spre sfârșit, când președintele de atunci recunoaște că ei n-au venit din proprie inițiativă: „Știm că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! SPER SĂ NU MAI FIE NEVOIE SĂ APELĂM LA DUMNEAVOASTRĂ!”
E asta o probă? Sigur că da! Numai că până acum n-a fost luată în seamă. Vom vedea dacă vor ține cont de ea procurorii aflați sub conducerea lui Tiberiu Nițu (el însuși revoluționar cu diplomă!) atunci când vor repune dosarul pe masa Justiției. Eu, unul, încă mai sper ca Ion Iliescu să plătească măcar pentru o parte din răul pe care l-a provocat României. Vestea bună e că faptele de care poate fi acuzat, numite infracțiuni contra umanității, nu se prescriu. Vestea și mai bună e că ele se pedepsesc cu închisoarea pe viață sau de la 15 la 25 de ani. În orice variantă, dacă va fi condamnat, la vârsta lui e suficient! Așa că e prima oară când îi urez la mulți ani. Cu executare!