Nicolae Pogonaru este, ca şi Nicolai Tăicuţu, un poet greu de confundat. Are un stil al său. E sarcastic, jonglează cuvintele ca şi cum s-ar afla pe schiuri sau ar participa la o cursă auto profesionistă. Câte-o dată pare şi un fel de toreador care întărâtă taurii din arenă cu o poezie înroşită de realitate. Cea mai recentă carte a sa – „cartea cu femei”, apărută la Editgraph Buzău şi ilustrată de artistul plastic Valeriu Şusnea, a fost sponsorizată de Ovidiu Cameliu Petrescu, singurul (fost) politician buzoian care are motive temeinice să meargă pe stradă cu fruntea sus în aceste vremuri tulburi din punct de vedere al imaginii solitar-sociale. Nota bene: investiţia în poezia lui Nicolae Pogonaru e una inspirată, motivată de valoarea versurilor acestui poet aparent şturlubatic.
În realitate, Nicolae Pogonaru e un poet dur, scrie cu vesta antiglonţ peste corp, umblă prin „tomberoanele” realităţii de zi cu zi cu o dexteritate de chirurg neurolog, tratează oraşul său, al nostru, cu versuri scumpe, profund ecologice. Suflet de copil matur care îşi iubeşte oraşul-poezie, în viziunea sa. Cartea e alcătuită din poeme ample, descriptive, ucigătoare pentru cei care ştiu doar că nu ştiu să înţeleagă.
Mă rezum doar la respiraţiile poetului, la pauzele în care iese la suprafaţă, din adâncimile apelor sale, pentru a respira şi a o lua de la capăt: „Aş putea să fiu/pasta de dinţi/răcorindu-ţi zâmbetul/ce mă scoate din minţi” („Condiţional fără optativ”). E greu să citez ce e mai tentant în această carte scrisă într-un fel special, o carte în care, femeia, dublura noastră eternă, devine obiect de studiu literar. Mă închin şi îmi spun mie însumi că omul acesta, care scrie poezii şi nu face rău nimănui, nici chiar poeziei, e o specie rezistentă din ceea ce a mai rămas din scrierea şi vorbirea românească.
Un poet ca Nicolae Pogonaru, într-un oraş de provincie, vorbesc din practica mea literară, se naşte odată la cinci decenii. Să nu-l mai invidiem pentru felul său simplu şi onest de a fi el însuşi. Cei care nu pot înţelege rostul acestuia pe pământ nu au decât să-şi aleagă alt cimitir al eternităţii lirice. Încă de la debutul editorial am mizat pe viitorul său literar. Nu mă bucur că am avut dreptate, mă întristează lipsa de busolă spirituală a unora care nu-i dădeau nicio şansă.
Acum, Nicolae Pogonaru e un poet recunoscut la nivel naţional. În privinţa volumului „Cartea cu femei”, poetul poate fi şi năucitor de ironic, dezarmant, nuclear în topică: „invitaţi-mă doamnă într-o zi/în biroul dumneavoastră cu comenzi/regulamente şi legi/într-o audienţă ieşită din rutină/eu o să stau pe unul din fotoliile verzi/dumneavoastră pe scaunul rotitor/aşezaţi-vă comod şi strecuraţi-vă uşor/sub masă cele două coloane/ale templului car te sunteţi/ trageţi-vă fusta mai sus să nu se şifoneze/scanaţi-mă cu ochiul dumneavoastră/de monalisă”.
Las cititorii să caute acest poem excepţional. M-am rezumat, în acest citat, doar la forţa poetului de a dezbrăca, prin cuvinte, femei inaccesibile din punct de vedere (auto)profesional. Nicolae Pogonaru este unul dintre cei mai inteligenţi poeţi buzoieni contemporani, dacă nu cumva e deasupra „lanţului trofic”. Felicitări!