Începând de astăzi, echipa de editorialişti a cotidianului OPINIA are un nou membru de marcă. Este vorba despre jurnalista buzoiancă Ada Ştefan, pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră o cunoaşteţi din paginile cotidianelor „România Liberă”, „Financiarul” şi „Income Magazine”.
De astăzi, veţi găsi textele Adei Ştefan în paginile cotidianului OPINIA în fiecare zi de vineri a săptămânii.
Partidele de stânga au electoratul lor fidel: asistaţii social. Deşi, în principiu, nimeni nu vrea să recunoască acest lucru – nici politicienii, nici votanţii – afirmaţia este trist de adevărată. Dar problema, pentru oricine se bazează pe voturile acestor persoane, este că, după alegeri, trebuie să îşi onoreze măcar o parte dintre obligaţiile asumate. Pensii, ajutoare, salarii de la buget, stimulente, gratuităţi, scutiri şi altele asemenea sunt toate reflectarea „asistenţei sociale”. Este adevărat, uneori mai mult, alteori mai puţin. Pensiile, de exemplu, nu sunt în fapt decât bani daţi înapoi celor care au contribuit o viaţă la sistemul pensiilor de stat. Salariile bugetarilor nu sunt – sau nu ar trebui să fie – pomeni acordate unor angajaţi mai puţin capabili, aleşi dintre noi pe criterii ciudate şi arbitrare. Dimpotrivă, medicii, profesorii, cercetătorii sunt profesionişti specializaţi care muncesc pentru salariile lor şi aduc valoare adăugată economiei. Totuşi, li s-a inoculat o mentalitate de „asistaţi social”, aşa că voturile lor sunt manipulate în consecinţă.
Statul este o entitate dualistă: pe de o parte aveam de-a face cu statul-fiscal, cel care încasează impozitele şi taxele, iar pe de alta, vorbim de statul-patron, care deţine acţiuni la societăţi comerciale, de unde, teoretic, ar trebui să obţină dividente. Cele două forme ar trebui să-i asigure bani pentru investiţii, susţinerea educaţiei şi a sănătăţii, pentru plata pensiilor, salariilor şi, bineînţeles, a ajutoarelor sociale. Dar corupţia, evaziunea fiscală, economia subterană şi situaţia falimentară în care se găsesc societăţile unde este încă proprietar nu-i aduc în trezorerie fondurile necesare.
Ca atare, bugetul pentru 2013 a fost construit după principiul „Daţi mai puţin, să ajungă la toată lumea!” şi „Luaţi de unde apucaţi, să astupăm găurile!”. Iar ultima dovadă în acest sens este tocmai creşterea cuantumului venitului minim garantat şi a alocaţiei de susţinere a familiei, măsuri care vor fi aplicate de la 1 iulie. Practic, este vorba, în medie, de o creştere a alocaţiei cu 20 de lei, iar a venitului minim, cu 26 de lei. Este mult, este puţin? Din păcate este derizoriu. Şi asta pentru că aceste sume ar trebui să compenseze cheltuielile suplimentare ale categoriilor defavorizate după eliminarea tarifului social la energie electrică şi creşterea preţului la electricitate şi gaze naturale. Conform calculelor Băncii Mondiale, aceste scumpiri înseamnă cheltuieli lunare suplimentare de 14-20 de lei la energie electrică şi de 3 lei la gaze. Un simplu calcul contabil arată că tot ceea ce le dă Guvernul asistaţilor sociali acoperă perfect creşterea preţurilor la utilităţi.
Dar lucrurile nu sunt atât de simple precum par. Banii pe care Guvernul Ponta mizează pentru acordarea acestor ajutoare vor fi obţinuţi din supra-taxarea producătorilor de energie pentru veniturile suplimentare obţinute de aceştia în urma liberalizării preţurilor. Or, să fim realişti. Supra-taxarea companiilor din energie (sau de oriunde) aduce, într-adevăr, bani la buget, dar este puţin probabil că aceste firme nu vor majora tarifele pentru a-şi acoperi „pierderile” din taxele suplimentare. Efectul final va fi presiunea pe inflaţie, care înseamnă, în cele din urmă, mai mulţi bani ieşiţi din buzunarele românilor. Acesta este efectul nedorit al supra-taxării: inflaţia reglează „conturile”, iar cei care suferă sunt toţi cetăţenii. Inclusiv asistaţii sociali, cărora Guvernul le oferă cu atâta generozitate creşterea ajutoarelor de la 1 iulie.
Totul nu este, însă, decât o capcană. Ajutoarele sociale nu sunt decât un miraj într-o economie care nu generează venituri, într-o economie care abia supravieţuieşte şi care, probabil, fără supravegherea FMI şi a Bruxelles-ului ar fi intrat în colaps.