*Râmniceanul este o enciclopedie a istoriei teatrului, pasiunea lui mergând până la vizite făcute acasă marilor actori şi colecţionarea de poze cu autograf
Peste o sută de buzoieni îl ascultă pe Mircea Diaconu cu respiraţia tăiată şi doar o singură persoană are curajul să îl întrerupă când vine vorba despre istoria teatrului. Intervenţia bărbatului care mărturiseşte că are aproape 70 de ani este privită cu reticienţă în primă fază de cei care au venit în luna mai la Biblioteca Judeţeană pentru a-l vedea pe marele actor.
*Râmniceanul este o enciclopedie a istoriei teatrului, pasiunea lui mergând până la vizite făcute acasă marilor actori şi colecţionarea de poze cu autograf
Peste o sută de buzoieni îl ascultă pe Mircea Diaconu cu respiraţia tăiată şi doar o singură persoană are curajul să îl întrerupă când vine vorba despre istoria teatrului. Intervenţia bărbatului care mărturiseşte că are aproape 70 de ani este privită cu reticienţă în primă fază de cei care au venit în luna mai la Biblioteca Judeţeană pentru a-l vedea pe marele actor.La scurt timp însă lumea rămâne cu gura căscată şi îşi dă coate, în timp ce Mircea Diaconu zâmbeşte fascinat de cel care îi povesteşte cu lux de amănunte cu ce era îmbrăcat la premiera spectacolului „A XII-a noapte” din 1972, de la Bulandra. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, buzoianul îi spune actorului şi câte reprezentaţii a avut la sala principală a teatrului, dar şi cum s-a desfăşurat celebra premieră a lui Ciulei cu „Elisabeta I”, spectacol în care Diaconu juca rolul lui Filip al II-lea.
Omul care şi-a trăit momentul de glorie la ediţia de anul acesta a VedeTeatru este Mihai Sarca, un râmnicean pe care pasiunea sa pentru teatru şi actori l-au făcut celebru în rândul concitadinilor. Dincolo de o adevărata bază de date ambulantă, acesta te uimeşte cu colecţia sa de fotografii, autografe şi dedicaţii de la actori mari. Întreaga lui viaţă s-a rotit parcă în jurul artiştilor importanţi pe care a ajuns să îi viziteze acasă, unii dintre monştrii sacri devenindu-i prieteni, pe alţii mulţumindu-se să îi urmărească pas cu pas ca un adevărat fan.
După o discuţie cu Mihai Sarca, ascultând povestea unui simplu lăcătuş în construcţii metalice care a trăit toată viaţa pe lângă actori, realizezi că el însuşi a devenit un personaj chiar fără să îşi dea seama.
„Toată pasiunea pentru teatru la mine a început de la cinematograf. Iniţial nu ştiam ce este teatrul, dar eram îndrăgostit de film; mai exact de actriţa Vivien Leigh. Prin anii ‘60 am avut ocazia să văd primul spectacol, dar pasiunea s-a dezvoltat în perioada în care am stat la Bucureşti, anii ‘70. Nu îmi lipsea seară în care să nu merg la teatru”, povesteşte Mihai Sarca.
Când vine vorba despre artiştii pe care i-a cunoscut, buzoianul pomeneşte nume de care cei mai tineri nu au auzit niciodată, dar care la vremea lor erau întâmpinaţi la tot pasul cu apelativul “maestre”. „Referindu-mă la cei pe care i-am cunoscut personal îi amintesc pe Nicolae Brancomir, Aura Buzescu, Ion Manta, Mihai Berechet, Silvia Dumitrescu Timică, Florin Piersic, Stela Popescu, Vasilica Tastaman şi mulţi alţii. De obicei îi urmăream jucând, mergeam să le iau autograf, iar pe unii i-am cunoscut mai îndeaproape. De exemplu pe cei din vechea gardă”, spune Mihai Sarca.
Căuta actorii pensionari în cartea de telefon
Râmniceanul povesteşte că dragostea lui pentru teatru era atât de mare încât căuta în cartea de telefon numerele şi adresa marilor actori despre care ştia că s-au pensionat şi încerca să îi viziteze.
„Mi-am zis că dacă oamenii ăştia trăiesc, merită să mă duc la ei. Am descoperit astfel că în general actorii sunt nişte singuratici. Pentru că oamenii riscă să îi uite de la o vârstă, sunt foarte bucuroşi când cineva îi vizitează. Unul dintre cei vizitaţi a fost Nicolae Brancomir. Locuia undeva în cartierul Gării de Nord şi pentru că numele său adevărat era Nicolae Turculeţ, deasupra intrării în casă era monograma NT. Eram obişnuit cu actorii care stăteau la bloc. Mă duceam sunam la uşă şi ei îmi răspundeau. Brancomir stătea la casă şi am găsit poarta încuiată. Am căutat un telefon public, am sunat, mi-a răspuns o femeie şi mi-a spus că maestrul se odihneşte. M-am plimbat, am fost în localul unde cântase Maria Tănase şi la ora 17.00 am revenit. Am stat de vorbă pe o băncuţă în curte şi după ce m-a chestionat a chemat-o pe soţia lui: <Luci, vino să vezi câte ştie domnul Sarca!> şi am intrat apoi în casă. Am avut impresia că este un sanctuar, plin cu fotografii cu autograf”, mai spune buzoianul care ulterior a repetat vizita.
„Pe Giugaru l-am găsit în curte, dar nu l-am deranjat”
Un alt actor care l-a fascinat pe Mihai Sarca a fost Alexandru Giugaru, cel pe care nu a îndrăznit însă să îl abordeze chiar dacă aflase unde locuia.
„Am fost odată pe strada unde Giugaru avea casă. El era îndrăgostit de statul la casă. Şi-a construit una la marginea Bucureştiului, unde îşi punea vie. El era un mare băutor de vin; de altfel toţi marii actori, scriitori şi cântăreţi erau băutori de vin. De 50 de ani încoace se beau englezisme tari: whiskey, gin… Aflând unde stă Giugaru, am trecut pe strada lui şi l-am găsit săpând la vie cu mâinile suflecate. Nu am îndrăznit să îl deranjez. Am vorbit altă dată cu el după un spectacol la Naţional”, povesteşte Mihai Sarca.
Dincolo de amintirile preţioase pe care le poartă cu el pretudindeni şi despre care vorbeşte cu drag ori de câte ori are prilejul, râmniceanul lasă în urma sa o „avere” de care nimeni nu se arată interesat. Trăieşte cu satisfacţia că reuşeşte să lege prietenii cu actorii şi acum indiferent de vârsta lor. Poveştile lui i-a făcut pe studenţii care au jucat la Rm. Sărat în „Zbor deasupra unui cuib de cuci” să îl invite personal la Bucureşti pentru a mai vedea odată spectacolul într-o altă distribuţie.
„Nu am copii, iar celor doi nepoţi nu am reuşit să le transmit această pasiune. Cineva de la casa de cultură mi-a promis că va organiza o expoziţie permanentă cu toate fotografiile şi autografele mele. Ar fi mare lucru ca după ce voi muri eu să nu se piardă aceste lucruri”, mai spune Sarca.