Vestea trecerii lui Viorel Pietrăreanu la cele veșnice îmi umple sufletul de o infinită tristețe, de un ocean de regrete și îmi poartă neliniștea gândurilor pe întortocheatele cărări ale vieții. Anul acesta împlinise, în februarie, 60 de ani. Odată cu plecarea lui în lumea cea fără de păcate, mult prea multe file din albumul vieții mele trec în arhiva neînsuflețită a istoriei. Știu că omul este un călător pe acest pământ, că etern este numai Dumnezeu, dar întreb: de ce așa de repede? Vipia acestei veri l-a făcut pe Viorel să-și caute mult prea devreme locul cu verdeață al odihnei cele fără de sfârșit.
Prin ceața privirii împăienjenite de lacrimi mi-l amintesc în perioada în care l-am cunoscut. Era tânăr și frumos, actor la Teatrul Popular din urbe, pe vremea când exista așa ceva și când oamenii alergau după spectacole mai ceva ca după pokemonii acestor zile. A avut parte de glorie și s-a bucurat mulți ani de ea ca interpret și ca director al Casei de cultură a municipiului și, lucrul cel mai important, s-a îmbogățit cu foarte mulți prieteni. Pentru ei a fost, este și va rămâne veșnic un om deosebit, bun ca pâinea caldă.
A îndrăgit Cenaclul Nigrim, al epigramiștilor buzoieni, care s-a născut și a crescut în instituția pe care a păstorit-o, și pentru aceasta a primit recunoștința membrilor, dar și a multor altora care urmăresc fenomenul cultural național. L-am însoțit la Timișoara, Bistrița, Bușteni, Chișinău, unde a fost invitat pentru a i se conferi distincții pentru activitatea culturală desfășurată la… Buzău. Mi-l amintesc cât de fericit a fost! În lumea epigramei, meritele sunt recunoscute și consemnate precum în pisania bisericilor.
Numele de Pietrăreanu îmi poartă imaginația la stâncile munților din Țara Crișurilor, unde s-a născut, la Oradea, dar și la pietrele acoperite de legende din Țara Luanei a Buzăului, unde am plănuit, în mai multe rânduri, să ajungem. S-a dovedit că piatra, cât ar fi de tare, se macină și se transformă în nisipul ce-i purtat de izvoarele cele repezi și veșnice ale existenței umane.
An de an l-am felicitat la ziua de naștere, 27 februarie, și mă bucuram de bucuria lui, de pofta de viață pe care o avea și o răspândea celor din jur. Când repetam urările la Florii, îmi spunea invariabil că este sărbătoarea Domnului Iisus Hristos și că nu se cade ca un muritor de rând ca el să i se alăture. Nu am reușit niciodată să-l conving că nu are dreptate.
Acum, în amintirea lui Viorel Pietrăreanu, am aprins candela și mă rog pentru iertarea păcatelor lui, cu credința că viața este o flacără și că există un destin al purificării.
În ziua de 7 august 2016, pe lemnul scenei pe care și-a jucat viața a căzut cortina, una de catifea viorie, precum numele său. Dumnezeu să-l odihnească în pace pentru sufletul lui bun!