Interviu cu decanul Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE
Ani în șir a fost vocea care a încântat o țară întreagă cu emisiunea de la Radio România, „Răspundem Ascultătorilor”. Omul care a făcut generații întregi să vadă cu ochii minții, în timp ce stăteam lipiți de radio, marile minuni ale lumii, de la Marele Zid Chinezesc și până în Insula Paștelui, buzoianul Silviu Neguț – decanul Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE – are astăzi în spate peste 40 de ani de carieră de succes.
În ciuda programului său încărcat, cel considerat a fi cel mai citit geograf român a acceptat să ne acorde un interviu, vorbind despre amintirile copilăriei, deloc ușoare, petrecute la Vadu Pașii (n. 1 februarie 1945), despre Liceul „Hasdeu”, rememorând și cum a „reușit” să fie exclus din examenul de admitere la facultate. În calitate de „redescoperitor al geopoliticii românești”, Silviu Neguț aduce în discuție subiecte precum orientarea României în jocurile mondiale, scutul antirachetă, criza economică sau conflictul SUA-Iran.
Buzoianul a publicat, singur sau în colaborare, sute de cărți și lucrări de specialitate, cursuri universitare, manuale școlare, este deținător a peste 80 de titluri, funcții, distincții și diplome, a călătorit în peste 70 de țări și numai CV-ul său numără peste 20 de pagini. Silviu Neguț este co-inițiator al proiectelor „Traseele marilor religii” și „Pe urmele marilor călători și exploratori români”.
Reporter: Vorbiți-mi despre anii copilăriei.
Silviu Neguț: Am avut o copilărie grea, marcată însă și de unele lumini, bucurii. Primele lucruri pe care mi le amintesc sunt de pe la vârsta de 5-6 ani: unii colegi de joacă (vecinii de pe uliță cam de aceeași vârstă), mama și frații mei: cinci băieți (Virgil – cu 12 ani mai mare ca mine, Nicolae, Stelian și Adrian, ultimul cu patru ani mai mic decât mine) și o fată (Olimpia). Alți doi frați și o soră muriseră nu mult după naștere, iar Emil a fost victima războiului, mort din cauza unei grenade-jucărie, la vârsta de cinci ani și ceva. Nu cunoșteam ideea de tată, întrucât acesta nu exista în realitatea fizică, palpabilă, și nu știam de ce. Nu înțelegeam de ce toți copiii cu care mă jucam aveau tată – și ne amenințau pe ceilalți cu „te spun eu lu’ tata” și „ o să vezi tu ce pățești de la tata” etc., etc. – și eu, nu. Aveam să aflu ulterior că era „dușman al poporului” și fusese condamnat, în celebrul proces al avocatului Păun (a fost înălțat un monument în onoarea lui la Mânzălești), având drept cap de acuzare aprovizionarea celor refugiați în munți.
Am fost un copil foarte jucăuș, ca să nu zic șturlubatic. Așa am ajuns la școală la vârsta de șase ani, și nu la șapte, cum era regula pe atunci. Ca să mă mai potolească, mama l-a rugat pe noul învățător din sat să mă înscrie, așa de formă, să știu eu că am o preocupare zilnică. Acel învățător, constatând că „îmi umblă mintea”, a făcut el însuși demersurile necesare la Buzău și, din simplu figurant în catalog, am ajuns elev cu acte în regulă. Ba, mai mult, am luat și premiu!
Rep.: Care sunt oamenii care v-au marcat copilăria?
S. N.: În primul rând, cei din familie. Se detașează, dacă pot spune așa, mama mea, Stana, un om simplu, cu numai patru clase primare, dar care vorbea perfect, fără greșeli gramaticale, și cu o logică de om cu înalte studii, de o blândețe incredibilă (n-a reușit să se certe cu nimeni în viața ei) și un umor aparte. Nu s-a plâns niciodată, în stilul binecunoscut, deși „și-a înmormântat” soțul și cinci copii… A murit efectiv ca o sfântă, la 90 de ani și două luni: s-a sculat dimineață, s-a spălat singură, s-a îmbrăcat cu hainele pregătite, s-a întins în pat și i-a spus surorii mele „Mamă, eu plec…!”. Atenție, nu „Mamă, eu mor”, nu „Mamă, ce vă faceți voi fără mine”, ci atât de simplu și creștinește „Mamă, eu plec!”. Și a plecat…
Apoi tatăl meu, Gheorghe, un om foarte pragmatic, cum s-ar zice astăzi, care ne-a inoculat tuturor copiilor dorința de a învăța, și am învățat, devenind doi juriști/avocați (Virgil și Adrian), doi ingineri (Nicolae – doctor în geodezie – și Stelian) și doi naturaliști (Olimpia, sora mea, biolog, și eu, geograf). Devenisem un fel de model în comună…
„Nea Petrică” Țuțea și amintiri din Hasdeu
Rep.: Nu ați intrat de prima dată nici la liceu, nici la facultate, pentru că nu aveați „origine sănătoasă”. Detaliați-mi.
S. N.: Trebuie să separăm cele două „nereușite”. Când am dat examen la liceu încă se aprobau listele la partid. Așa că, atât eu, cât și fratele meu Stelian, am fost eliminați de pe lista admișilor. Norocul nostru a fost acela că mai rămăseseră câteva locuri și, la examenul din toamnă, președintele comisiei a fost excelentul și temutul profesor de matematică Păunel, care n-a admis niciun fel de imixtiune.
În ceea ce privește admiterea la facultate, încetase perioada cu „dușmanii de clasă” și a fost altceva. La primul examen scris, Geografia României, în așteptarea subiectelor, care trebuiau să vină de la Rectoratul Universității București, conversam cu cei din jur. Era modalitatea mea de a-mi învinge emotivitatea. La un moment dat, profesoara care ne supraveghea (de fapt șefa de sală) de la catedră mi-a atras atenția să tac. Țin minte și acum formula cu care mi s-a adresat: „Blondule, dacă nu te liniștești, o să vezi tu ce pățești!” Și…am văzut! În cele peste două ore de așteptare m-a mai admonestat încă o singură dată. După ce ne-au fost distribuite subiectele, le-am parcurs și eram fericit că n-o să am probleme. Numai că, după vreo zece minute, doamna profesoară, a venit, mi-a luat lucrarea, mi-a scris pe ea „copiat” și m-a dat afară din examen. Așa că… n-am intrat! Mai interesant este poate faptul că am reușit în anul următor, când nu mai erau 160 de locuri, ci numai… 40. După cum vedeți, mie mi-a priit întotdeauna concurența acerbă! Mai târziu, m-a apreciat foarte mult și se mândrea cu mine…
Rep.: Ce vă amintiți că vi se povestea despre Petre Țuțea?
S. N.: Tatăl meu și unul dintre frații săi, Sterian, au fost condamnați politic și și-au ispășit pedeapsa în unele dintre cele mai dure locuri de detenție din România, printre care Gherla și Canal. Reveniți acasă, povesteau, uneori, cu admirație despre oamenii importanți pe care îi cunoscuseră acolo, între care și despre „Nea Petrică”, un mare filosof și orator, care îi captiva pe toți, vorbind, printre altele, într-un mod aparte despre „dumnezeire” și explicându-le lipsa de bază economică a comunismului. Când am devenit redactor, mi-am făcut legitimație la Biblioteca Academiei și, printre altele, am căutat să aflu ce a scris Petre Țuțea. N-am găsit absolut nimic. Apoi, numele său mi s-a șters total din minte. Trec anii, vin evenimentele din decembrie 1989 și, în iunie 1990, mă aflam la Vadu-Pașii, în casa părintească. Stăteam de vorbă cu fratele meu Stelian și cu unchiul Sterian și priveam la televizor. Se transmitea unul din interviurile lui Gabriel Liiceanu cu… Petre Țuțea, la care unchiul meu a izbucnit, pur și simplu, „iată-l pe Nea Petrică”! Avea, într-adevăr, un farmec aparte, era un excelent orator.
Rep.: Care sunt cele mai puternice amintiri din Liceul B. H. Hasdeu?
S. N.: Greu de selectat, pentru că sunt multe. În primul rând, ideea de elită, în ciuda vremurilor comuniste. Profesori adevărați, pasionați de această meserie, care doar aparent este ușoară. N-ai cum să-i uiți și să nu-i apreciezi pe dascăli precum Traian Cristescu (istorie; un erudit ieșit din comun), Alexandru Pițu și Gheorghe Olaru (Științele Naturii), Emil Stângescu (franceză), Ion Moldoveanu (latină; supranumit „Cacavela”, după preceptorul marelui cărturar Dimitrie Cantemir), Silviu Ciocaneli (fizică), Stan Laurențiu (geografie), Ioan Jinga (matematică; recent a fost comemorat la B.P. Hasdeu), cu care am fost coleg, la Academia de Studii Economice, și, zic eu, prieten. Apoi, ideea de adevărată colegialitate, pe care n-am mai reîntâlnit-o decât o singură dată, când am fost redactor, atât în clasele a 8-a și a 9-a, cât și în cele două următoare, când ne-am împărțit în „umaniști” (între care și eu) și „realiști”. Lista este puțin cam lungă. Menționez doar câțiva dintre ei, îndeosebi pe cei cu care m-am revăzut de mai multe ori după absolvirea liceului: Elisabeta (Păpușa) Preda și Marcel Popp (căsătoriți de peste patru decenii), Stan Borândel, Mioara Condruz – toți patru aflați permanent în anturajul meu -, Ileana Balaban, Zena Frăsineanu, Teița Borcan, Marioara Dobre, Caty Mihăilescu, Nina Crăciun, Ștefan Anastasiu („Marinarul”), Adina Cocora, Zenaida Ionescu, Athena Bucur, Fany Nișcoveanu, „Creața” Leșeanu, Mircea Zamfir, Gigel Sârbescu, George Popescu… Se adaugă Costel Oprescu – cel care a reușit să ne reunească, inițial odată la 10 ani, apoi la 5 ani și, mai recent, a încercat anual – Adriana Ionescu (directoarea de la „Card”!). În mod sigur i-am omis pe unii… Revin la profesori și nu pot să nu-l amintesc pe simpaticul (și aparent autoritarul) director Constantin Ghigulescu…
Geopolitica și trecerea de la „primăvara arabă” la „iarna arabă”
Rep.: Cât de mult ați călătorit și ce locuri v-au impresionat?
S. N.: Dumnezeu m-a ajutat și, mai ales, în ultimele două decenii și ceva, am reușit să călătoresc în vreo 70 de țări (în unele de mai multe ori), să văd peisaje dintre cele mai diferite: deșertul absolut saharian, pădurea tropicală exotică, ghețurile scandinave ori sud-americane, fiorduri, canioane, peșteri… Sunt atât de multe locurile care mi-au plăcut, este foarte greu să le enumăr. Și, totuși: Insula Paștelui cu multele sale enigme (moaii – statuile uriașe, care ating peste 20 m înălțime și 84 de tone greutate! -, platformele ahu, scrierea rongo-rongo, omul-pasăre și altele), Țara de Foc – cu cele mai sudice așezări din lume, regiunea explorată de compatriotul nostru Iuliu Popper -, Anzii, Caucazul, Alpii Scandinavi, dar și Alpii propriu-ziși, orașe dintre cele mai diferite, dar toate orașe-muzeu, precum Paris, Roma, Madrid, Londra, Moscova, Sankt-Petersburg, Istanbul, Buenos Aires (ce metropolă superbă!), Lima, Santiago de Chile, Chicago, New York, Washington, Stockholm, Oslo, Veneția (nu mă voi sătura niciodată de acest oraș pe care l-am vizitat de cel puțin șapte ori, o dată rămânând aproape o lună), Brügges (acesta, nu Bruxelles-ul este minunea Belgiei)…
Rep.: Ce locuri vreți să mai vedeți?
S. V.: Multe, foarte multe! Sunt superstițios și nu divulg planurile. Poate reușesc anul acesta să organizez încă o expediție originală, așa cum au fost Traseele marilor religii (1995,1996,2001) și RAPAPATATIERRA (2011)…
Rep.: De ce era geopolitica blamată în perioada comunistă?
S. N.: Pentru că așa era „sarcină de la poliție”, dacă-mi permiți să glumesc, întorcând cunoscuta formulă „cu voie de la poliție”… Așa au hotărât autoritățile sovietice, și, în mod paradoxal, au reușit să impună acest lucru nu numai în URSS și sateliții comuniști (inclusiv în România), ci și în Occident. Profitând de unele distorsiuni ale unor concepte geopolitice în vremea Germaniei naziste (în principal cel de spațiu vital – care, culmea, nu provenea din Geopolitică, ci din Geografia Politică!) au catalogat această știință sau disciplină științifică, dacă vreți, drept „teorie reacționară”, „doctrină social-politică neștiințifică, retrogradă” etc., etc. După o serie de încercări, mai fructuoase fiind cele franceze și britanice, începând cu anii ´80 ai secolului trecut, Geopolitica a irumpt pur și simplu pe scena internațională grație evenimentelor din Europa Centrală și de Est din anii 1989-1991, meritul fiind acela al mass-media, care a găsit o mulțime de puncte de sprijin în conceptele geopolitice pentru a explica ceea ce se întâmpla. Uitați-vă și astăzi, la comentariile de politică externă de la marile televiziuni (CNN, Fox, BBC, TV 5 International și altele) și la știrile preluate de posturile românești, aproape nu lipsesc termeni precum situația geopolitică din regiunea X, actorii geopolitici din zona Y, punctele geostrategice din regiunea Z etc., etc. În fond și în fapt, Geopolitica ne ajută, ne învață să înțelegem lumea în care trăim, să vedem „în spatele ușilor închise”. Să înțelegem, de pildă, acum, de ce de la „primăvara arabă” s-a trecut la „iarna arabă” și așa mai departe. În fapt, Geopolitica stabilește relația dintre evenimentele majore (politice, sociale, economice etc.) și spațiul geografic, precum și – atenție! – distribuția puterii pe Glob. Or, Puterea este cel mai peren fenomen uman…
Refuzul GAZPROM, reușită diplomatică, dar o eroare economică
Rep.: Spuneați într-un interviu că România „ar fi trebuit să renunțe mai demult la tradiționalele prietenii și să avem o orientare mai pragmatică în jocurile de pe scena regională și chiar mondială”. Care ar fi fost orientarea pragmatică?
S. N.: Da, într-adevăr, am afirmat așa ceva. Am pornit, practic, de la exemplul unor mari puteri care au știut să facă slalom în istorie, exploatând din plin ferestrele de oportunitate care se iveau sau care erau intuite. A devenit proverbială afirmația lordului Palmerstone, prim-ministru în vremea reginei Victoria: „Marea Britanie nu are prieteni, are numai interese”! și „perfidul Albion” a pus excelent în practică această regulă. Răsturnând clepsidra, v-aș întreba, cine și-ar fi imaginat, în urmă cu două decenii, excelenta relație de astăzi dintre China și Rusia, dintre Rusia (moștenitoarea Uniunii Sovietice) și Iran ș.a.m.d.
Care ar fi fost orientarea pragmatică, în cazul României? Desigur, ceea ce vă spun este doar un punct de vedere, fără pretenția de a fi și cel mai potrivit. Vă dau exemplul marilor proiecte energetice transeuropene în care este implicată și România, în speță oleoductul Constanța-Trieste și gazoductul Nabucco. Precizez faptul că, din toate punctele de vedere, sunt superioare tuturor celorlalte proiecte din zonă (South Stream, Novorossijsk – Burgas – Alexandropoulis ș.a.). Numai că Rusia, care dorește să controleze totul în domeniu, a făcut tot ceea ce era posibil pentru a contracara proiectele respective, lansând, pe lângă cele amintite, și proiectul gazoductului, aproape finalizat, North Stream (cu punct terminus în Germania). Urmare acestui fapt, Austria, care era cea mai interesată de Nabucco și, prin OMV, principalul investitor, tergiversează de la o vreme realizarea proiectului în care noi suntem foarte interesați. Bine, bine, o să ziceți, și ce-i cu asta, ce puteam face? După cum știți, GAZPROM-ul (puternica societate transnațională rusească) a invitat și România să participe. Chiar puternicul președinte al GAZPROM-ului, Alex Miller, a venit în România în acest scop. Desigur, potrivit diplomației clasice de complezență România a procedat corect, refuzând participarea. Dar, din punctul de vedere al logicii economice moderne, a pierdut. Cred că, în acest caz – și nu numai – se putea juca „la două capete”…, așa cum a procedat, de pildă, Bulgaria.
Rep.: Cât este politică și cât este economie în actuala criză economică?
S. N.: Greu de spus. Evident, ambele domenii sunt implicate. Din păcate, au greșit, cred, reprezentanții ambelor domenii, scăpând mecanismul de sub control. Ca să mă laud, am afirmat încă în noiembrie 2009 într-o emisiune de televiziune – când se manifesta un optimism demn de o cauză mai bună – că această criză este de mai mare durată decât se crede. Mai mult, într-o emisiune de dinainte de Crăciunul 2011 (la „Money Channel”), mi-am exprimat părerea că un nou val al crizei se prefigurează, pentru 2012-2013, având ca pion principal, de data aceasta, chiar China cea atotputernică. Recent, în jur de 20 ianuarie 2012, unicul mare economist care a prevăzut criza din 2008, americanul (de origine turcă) Nouriel Roubini a preconizat o atare „revigorare” a crizei grație… Chinei.
„Scutul antirachetă, o garanție mai mare decât apartenența la NATO”
Rep.: Din punct de vedere geopolitic, care sunt efectele scutului antirachetă asupra României?
S. N.: Mai mari decât ne imaginăm. Știm că au fost și încă sunt discuții referitoare la oportunitatea acestui proiect. Personal, sunt de partea celor care apreciază că, odată instalat, acesta va garanta pentru prima dată cu adevărat securitatea României. Simplificând puțin lucrurile, se poate spune că nimeni nu va mai avea curajul să atace România, să atenteze la suveranitatea sa. Exagerând puțin, aș zice că acesta reprezintă chiar o garanție mai mare decât apartenența la NATO. Aș vrea să vă reamintesc faptul că niciodată fosta Uniune Sovietică n-a reacționat așa de dur la un proiect militar american, și au fost destule, cum a făcut-o în 1983, când președintele de atunci al Statelor Unite, Ronald Reagan, a anunțat… „războiul stelelor”, respectiv Inițiativa Strategică Americană, nimic altceva decât scutul antirachetă.
Rep.: Credeți că va începe un război între SUA și Iran?
S. N.: Întrebarea dumneavoastră este foarte directă, numai că răspunsul nu poate fi tranșant. Și aceasta nu pentru că m-aș feri, ci pentru că, acum, în contextul extrem de complicat și de tensionat al scenei mondiale, cred că cei „mari” sunt mai reținuți decât oricând în ceea ce privește o intervenție. În acest context, în ciuda aparențelor, fără a fi Mafalda, nu cred că Statele Unite vor risca să atace direct Iranul. O să mă întrebați de ce? Pentru că Iranul nu este Irakul de acum nouă ani. Este o țară puternică din multe puncte de vedere: ca suprafață (1.650. 000 km²), populație (75 milioane de locuitori), putere economică (820 miliarde dolari, locul trei în lumea islamică), putere militară. E adevărat, unul dintre punctele sale forte, petrolul este pus oarecum sub semnul întrebării, după ce, foarte recent, Uniunea Europeană a impus embargou asupra importurilor din această țară. Un embargou eficient ar fi catastrofal pentru Iran, întrucât petrolul este principala sa sursă de venit. Dar, cunoașteți dumneavoastră vreun embargou eficient în istorie? La rândul său, Iranul a anunțat blocarea strâmtorii Ormuz, prin care „curge” spre piața mondială cel puțin o cincime din necesarul de petrol. Aici ar putea fi „cheia” problemei: motivația pentru ca Statele Unite să acționeze (deja a deplasat forțe militare în zonă), impulsionată de țările importante afectate de sistarea livrărilor de petrol. Numai că aici ar putea interveni încă un factor: China, care are contracte importante în zonă, și ar fi afectată de încetarea livrărilor de petrol…Iar ea este de partea Iranului, nu a Statelor Unite. Și ar mai fi și Rusia, care, deși ar avea de câștigat, în ambele situații extreme, așadar atât din embargou, cât și din blocarea strâmtorii, n-ar scăpa ocazia să afecteze Statele Unite și s-ar plasa, ca urmare, de partea Iranului… Complicată situație.
Nu este însă exclus ca Statele Unite – conștiente de faptul că nu trebuie să se afle în prim plan, precum în cazul Irakului – să se folosească sau să manevreze un stat satelit, care ar avea suficiente motive să acționeze, pentru a se „apăra”. Statele Unite ar interveni ca …salvator și ar dobândi, evident, sprijin. Altfel, atacarea Iranului ar fi o mare greșeală, ar fi un nou Vietnam pentru hegemonul mondial.