Nicolae Peneş, neobositul nostru prieten buzoian, a scris o nouă carte. Şi din nou o carte de amintiri. Desigur, „infidele”, cum le consideră autorul nostru, dintr-o cochetărie pe care o regăsim o dată în plus în scrisul său de acum. Şi, în acelaşi timp, dintr-un patetism care nu-i stă rău deloc. Dimpotrivă. Autorul ne „ameninţă“ pe toţi cei care avem curiozitatea să-i citim noua carte că vom plăti tribut curiozităţii noastre. Pentru că, citind-o, vom da peste „un monument de sinceritate şi de adevăr”. Este realitatea vieţii sale, ne asigură domnul Peneş. Pentru că, într-adevăr, să scrii memorii, fără totală sinceritate, înseamnă pierdere de timp. Nu te crede nimeni. Cu îndemnul „Traiane, du-te în sat după moaşa Lămbroaica…” autorul nostru vine pe lume într-o zi de septembrie, în 1935. Şi începe să-şi trăiască viaţa. Sub îngrijirea mai întâi a mamei sale („– Măi Nicule, ce mamă frumoasă ai avut!“,) şi a bunicii Dafna. El, copilul, era slab, crăcănat şi cu părul auriu precum grâul în toiul verii. Dintr-o astfel de ipostază îşi ia în stăpânire copilăria. La casa din marginea pădurii, pe întinderea dintre Spătaru şi Costeşti. Cu o neobişnuită căldură, autorul ne pune în contact cu năzdrăvăniile copilăriei şi cu durerile existenţei. „A crescut pădurea mamă / Am crescut şi eu cu ea”. Scrisul lui Peneş e viu şi bogat în nuanţe. Peste copilăria lui dau năvală ruşii, cu spaime şi alergări prin pădurile de la marginea Buzăului. Ruşii sunt cei care îi împuşcă câinele lui drag, sunt cei care „se luptă” cu butoaiele de vin. Umbletul lor după hazaică umple satele Buzăului de groază. Vorba lui C. Rădulescu Motru: „Pericolul cel mare venea mai ales din faptul că soldaţii ruşi nu rezistă tentaţiei băuturii. Unde se găseau vin şi ţuică era prăpăd”. Deveneau cete de sălbatici porniţi spre pradă. De spaima lor, mama lui Nicolae, desculţă şi doar în cămaşă, alerga asemenea unei stafii pe câmpia inundată de razele lunii. Prăpădul rusesc şi cel al secetei zdrobesc imaginea copilăriei autorului nostru. Atmosfera de la moara lui Nicolae Moraru, tatăl băiatului, ferecatul pietrelor de moară, „peripeţiile împieliţatului de Nicu”, primii ani de şcoală, imaginea învăţătorului Petrică, bucuria vizitei ministrului C. Angelescu, atmosfera serbărilor şcolare… toate pălesc treptat sub ameninţarea zgomotoasă a umbletului după hazaică.
Dl. Peneş nu are infatuarea de a se vedea doar pe sine în memoriile sale. El vede lumea largă, îi vede mereu pe cei de-o seamă cu el. Autorul nu-şi aruncă eroii în lume iar el pleacă mai departe. În toate împrejurările e cu ei. Fericită modalitate de a înţelege scrisul literar. Întâmplările sunt trăite deopotrivă şi de personajele în acţiune, şi de povestitor. Chiar dacă tentaţia de a umple paginile cu faptele proprii e mare, povestitorul nostru reuşeşte s-o înfrâneze şi noi îl vedem nu doar pe el, vedem oamenii din jurul lui, despre care scrie. Citim astfel o scriere care ne implică şi pe noi. De aceea o şi citim, cu bucuria regăsirii propriului trecut, dacă vârsta noastră rezonează cu aceea a autorului, sau cu satisfacţia îmbogăţirii noastre cu o cunoaştere în plus, dacă anii pe care-i numărăm nu saltă prea mult cifrele din faţă.
S-ar părea că oricui îi este dat să scrie memorii. În realitate au încercat mulţi, dar n-au reuşit decât cei care, pe lângă faptul că au trăit evenimentele la care au fost martori oculari, au trăit cu toată fiinţa lor cele relatate. Şi, se ştie, ceea ce e trăit cu intensitate sensibilizează. Ceea ce ne oferă dl. Peneş este un amestec de suflet şi obiectivitate, totul trecut prin procesul dinamic al memoriei, prin intuiţie lucidă, adâncime psihologică, fantezie originală, sensibilitate pentru expresie şi har. Viaţa proprie nu e doar un pretext pentru a vedea viaţa altora. Autorului nostru nu-i place să stea pe margine. Locul lui e în miezul vieţii pe care o evocă. Chestiunea pe care o ridică genul acesta de memorialistică e una importantă şi ţine de scriitura contemporană: cine e chemat să scrie memorii? Doar personajul înzestrat cu funcţii şi responsabilităţi pentru a-şi justifica opţiunile sale, sau oricine, indiferent de poziţia în care se găseşte? Nicolae Peneş rezolvă chestiunea cu promptitudine: el se ridică de la masa lui de scris, coboară în stradă şi se amestecă cu cei prezenţi acolo. Nu stă la fereastră sau pe balcon privind la ceea ce se întâmplă. E cunoscută acea glumă cu trei ardeleni care se duc la gară şi aşteaptă un tren. Vine trenul, în el se urcă doi dintre ei. Nu şi al treilea, care nu-l mai prinde şi care îi spune şefului de gară: – „Ştiţi, cei doi, urcaţi în tren, veniseră să mă conducă”. Unde e povestitorul nostru într-o astfel de poveste? Alături de cei doi urcaţi în tren? Alături de ardeleanul rămas în gară? Rămânând ca povestitor, dl. Peneş nu-i părăseşte pe ardelenii săi. Şi toţi se regăsesc în sala de aşteptare din prima gară în care opreşte trenul. De unde, de fapt, nici nu plecaseră. Doar unul dintre ei, mai hâtru, voise să glumească. Personajele sale sunt oameni vii, care în orice moment pot intra în poveste şi chiar au ce povesti. Prietenul nostru comun, poetul Gh. Istrate, crede că există la N. Peneş, prin murmurul strecurat al mărturisirilor, o trepidaţie a lecturii care te obligă să participi la câte se întâmplă pe lume. Şi, într-adevăr, lecturând paginile scrise de dl. Peneş, noi participăm la o incantaţie.
Trecem prin liceul comercial din Buzău, însoţindu-l pe elevul Peneş care, noapte de noapte plângea, nu de puţine ori după copilăria pierdută în casa de la marginea pădurii, ori după câmpia plină de căpriţă şi de colţii babei şi, nu de puţine ori, de foame. Trece greu prin cele două clase ale Liceului comercial, apoi prin clasa a VII-a a Liceului B.P. Hasdeu, prin durerea cauzată de moartea fratelui mai mic, Fănel; intră în Şcoala profesională CFR, pentru că n-avea bani pentru hainele domneşti cerute de un liceu. Dar centrul şcolar se mută în Munţii Harghitei. De aici ajunge la Şcoala profesională CFR de la Oradea. Ajunge lăcătuş montator de locomotive. Cu palma primită de la meşterul Coloja trăieşte coşmarul unei meserii neadecvate cu felul său de a fi. În nici un moment drama nu e doar a lui. Cunoaştem în fiecare moment alţi oameni, altă lume, cu păţanii asemănătoare. Scrisul lui Peneş ne dezvăluie mereu alte şi alte personaje şi întâmplări. Sau se descoperă pe el însuşi (aşa se întâmplă alături de lelea Ana de la spălătorie, care-i cântă îmbietor „şezi blând”). Trece prin „calvarul unui transfer” de serviciu, căutând „pâinea cea de toate zilele”, despărţindu-se de Cluj şi reîntorcându-se la Buzău.
Dincolo de peripeţiile în căutarea pâinii zilnice, la Buzău trăieşte şi primii ani de ucenicie literară, la Cenaclul „Alexandru Sahia”. În anii 1952-1956 şi 1962-1969, anii în care e mai activ participant la activitatea cenaclului, N. Peneş împărtăşeşete timpul său literar cu Gheorghe Ceauşu, Ion Gheorghe, Ion Băieşu, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Passionaria Stoicescu, Nicolae Cabel, Ion Nicolescu, Nicolae Fătu, Vasile Sfreja, Aurel Jipa, Constantin Nancu, Arthur Porumboiu. Întâlneşte oameni cu destine interesante, cum e Dem Iliescu.
Viaţa eroului nostru curge „în iadul depoului de locomotive din Ploieşti”. Nu-i place meseria. Mai dă şi peste un alt meşter aspru, ca nea Marcu, „gură bogată“. Învaţă şi îşi termină liceul la seral. Păreau că toate căile îi sunt deschise. Dar n-a fost să fie. Tocmai când reuşise să obţină o amânare a serviciului militar, intrarea la facultate, la Filologie, nu are loc. La examenul oral pomeneşte numele lui Iorga. Şi vigilenţa revoluţionară a comisiei taie aripile tânărului candidat. Urmează şcoala de activişti culturali. Şi o existenţă nedefinit conturată. Ca destinul Puşei Coman, iubita sa de la Şcoala de activişti, iubită şi părăsită. „Nu-s trist că nu mă mai iubeşti / Nu-s trist c-am coborât la tine, / Sunt trist că n-am putut la mine / Să te ridic şi să trăieşti”. La Şcoală are profesori care lasă urme în educaţia şi în cunoştinţele sale: Virgil Cândea, Augustin Z.N. Pop, Dan Simonescu, Ion Cojar, Emanoil Elenescu… Împreună cu Mihai Ungheanu editează o revistă a Şcolii. Pe marginea crâmpeiului de timp 1956-1958, N. Peneş aşază versul lui Alexandru Vlahuţă: „Cum trece vremea şi ne-ngroapă”. A fost ca „un parfum de Bucureşti”. Se întoarce mereu din vremea acestui răgaz bucureştean la profesorul Virgil Cândea. Întâlnirea cu el l-a marcat profund. „Cel mai avizat şi cel mai fermecător ghid al Bucureştilor”. Practica şcolară la Casa de Cultură din Călăraşi îi lasă un gust de tinerească participare la o echipă de teatru. Şi experienţele se înmulţesc. Urmează Casa de Cultură din Bistriţa-Năsăud, pe ritmul muzicii uşoare şi al romanţelor şi cu zâmbetul Irinei Arcăleanu. E director al Casei de Cultură de la Videle. Şi, în sfârşit, se reîntoarce la Buzău. Preumblările domnului Peneş înseamnă înainte de toate o cunoaştere a oamenilor, o extraordinară experienţă de viaţă. Pentru că oamenii nu se aseamănă unul cu altul. Dar nici nu se deosebesc într-atât încât să nu se caute unul pe altul. Până la urmă, de fapt, ei, oamenii, rămân împreună. Cum a rămas şi N. Peneş, lângă buzoienii lui, unde-l aflăm şi astăzi, la masa lui de amintiri şi întoarceri în timp. Mai spune-ne poveşti frumoase, dragă d-le Peneş. Prezentul ni-i atât de trist! (vorba lui O. Goga).