În anul 1995, un grup de voluntare locale şi internaţionale fondau Asociaţia de Ajutor AMURTEL România, cu scopul susţinerii educaţiei incluzive pentru copiii cu nevoi speciale, precum şi a unor servicii sociale pentru copiii abandonaţi. Astăzi, AMURTEL susţine în ţară câteva centre unde copii abandonaţi sau din familii cu situaţie materială precară primesc ajutorul şi atenţia de care au atâta nevoie.
Unul dintre aceste centre se află în comuna Pănătău. În Centrul de zi „Izvorul Speranţei” primesc ajutor zilnic aproximativ 60 de copii din mediu rural. Aici mănâncă o masă caldă, primesc indicaţii la teme, sunt atraşi în activităţi şi proiecte antrenante şi constructive, pentru ca, pe viitor, să se poată integra mai bine în societate. Reprezentanţii centrului fac tot posibilul ca micuţii ce găsesc aici sprijinul care îi ajută să meargă mai departe să primească toată atenţia de care au nevoie.
Pe data de 4 iunie, la „Izvorul Speranţei” a avut loc, pentru cel de-al doilea an consecutiv, Ziua Porţilor Deschise. Evenimentul şi-a propus să dea oamenilor posibilitatea de a vizita centrul şi de a înţelege cât de mult se implică asociaţia în formarea copiilor.
Şi, fiindcă directorul centrului, Larisa Brătucu, mă invitase la eveniment cu câteva zile înainte, marţi dimineaţa, la ora 9,00, eram deja în drum spre Pănătău. În mintea mea, o clădire sclipitoare, o curte frumos amenajată, o grămada de copii se joacă liniştiţi. După o oră de privit peisaje printr-un geam murdar, am ajuns la destinaţie. Am sunat. Am rugat să mă aştepte cineva „la stradă”. S-a oprit maşina, am coborât şi-am văzut peste stradă zâmbetul Larisei, ce mă aştepta cu mare drag.
Basmul creşterii, iubirii, prieteniei
Am intrat în curtea care, brusc, începea să se deseneze altfel. O potecuţă îngustă coboară de la stradă către o clădire despre care îţi dai seama cu uşurinţă că are câţiva ani buni. Cu fiecare pas ce mă apropia de uşă, îmi ştergeam din minte visul meu despre centru. Îi lua locul o realitate diferită. Ceva înăuntrul meu îmi spunea şoptit că ziua asta o să îmi rămână în minte pentru mult timp.
Am traversat un hol din care, în fugă, mi-am aruncat ochii prin fiecare încăpere.
Mi-a fost imposibil să nu urmez mirosul îmbietor ce venea dintr-o bucătărie cu mobilă ca a bunicii. Pe aragaz, oale cu supă, sosuri şi paste stăteau cuminţi aşteptând să facă deliciul micuţilor. Arătau exact ca acasă, ca într-o casă unde altfel de părinţi hrănesc 60 de copii. Am trecut pe lângă sala de mese, pe lângă baia unde o maşină de spălat se bucura de ziua ei liberă, de intrarea principală unde numeroase desene, picturi, aranjamente speciale, făcute cu migală de mânuţe mici, zâmbesc celor ce calcă pragul centrului.
În capătul culoarului, printr-o uşă întredeschisă, am început să zăresc profilele câtorva copii ce păreau de ceară. Ochişorii ca nişte mărgeluţe fixaseră de minute bune imaginile ce se derulau pe perete. O voce dulce rostea, într-o română stâlcită, poveşti peste poveşti. Copiii cu luminiţe în ochi ascultau, fără să-şi dea seama, povestea lor. Înşiruirea de imagini realizate peste an le ţesea basmul creşterii, iubirii, prieteniei. Şi-ascultau şi-nţelegeau în legea lor, râdeau şi nu era moment pe care să nu şi-l amintească. Cu capul în palme sau sprijinit de spătarul scaunelor, puii, pe care o mână de oameni încearcă să îi crească frumos, aveau chipurile unor oameni ce parcă au trăit deja prea multe vieţi.
Aceleaşi probleme împovărează centrul
Am ieşit afară şi-am căutat un loc ferit, unde să las cele două lacrimi ce-mi ardeau ochii să curgă în voie. Trebuie să fii de piatră să rămâi indiferent la chipurile lor. M-am întors hotărâtă să surprind atmosfera pe care o emana momentul. Am fotografiat, m-am oprit, am mai înghiţit de câteva ori nodul din gât şi am luat-o de la capăt…
Şi mi s-au perindat prin faţa obiectivului câteva rânduri de copii. S-au perindat şi cadre didactice, alături de o mulţime de elevi de la şcolile din zonă. O parte, chiar colegi cu micuţii care sunt îngrijiţi de AMURTEL. Câteva mame, sfioase, stăteau rezemate de tocul uşii. Priveau şi ele la povestea care le arăta cum cresc copiii lor. Pe rând, au privit şi-au plecat. Şi alţi elevi, profesori şi mame curioase au venit şi s-au aşezat pe scaune. În picioare, lângă proiector, femeia zâmbitoare a reluat iar şi iar firul imaginilor.
Între două întâlniri importante, primarul Nicolae Stoica a dat o fugă la centru. A salutat copiii, a schimbat câteva vorbe cu coordonatoarea AMURTEL, Denise Deshaiez. Aceleaşi probleme împovărează centrul, aceleaşi situaţii îngreunează realizarea proiectelor. Fondurile blocate ale Primăriei obligă centrul să supravieţuiască numai din sprijinul asociaţiei şi din donaţiile oamenilor ce pun mare preţ pe educarea şi formarea acestor tineri.
Că aşa le place, că aşa le era foame
O mulţime de ghiozdane stivuite pe canapeaua de la intrare anunţau că sala de mese va fi plină. În farfurii cu floricele, fiecare şi-a primit supa. Şi-aş fi vrut multe fotografii, cu copii ce duc hotărâţi o lingură plină la gură. N-am avut când, n-am avut cum. Că minutul în care am admirat cum 60 de copii împart pâinea frăţeşte şi se îndeamnă să facă linişte la masă m-a făcut să văd la urmă o mulţime de farfurii goale strânse cu grijă. Până la urmă, asta însemna că supa pregătită de directoare, care devine deseori şi bucătăreasă, a fost delicioasă. Au primit apoi paste. Au mâncat. Cu pâine. Că aşa le place, că aşa le era foame. Au strâns farfuriile şi-au plecat. În urma lor, patru voluntari care nu se dau în lături de la nicio activitate fizică, au început să spele vase şi să facă ordine. Francesco şi Beatrice au lăsat Italia pentru un an şi stau alături de copii. Ancuţa şi Vali locuiesc în zonă şi au decis ca timpul liber pe care îl au să îl dedice elevilor care au nevoie de ajutor la teme şi nu numai.
Acum, din curte, răsunau râsetele copiilor. Unii se jucau cu mingea, alţii învăţau, într-un loc special amenajat, să tragă cu arcul. Au uitat deocamdată de probleme, de teme, de nevoi. Îi privesc şi-mi par fericiţi în joaca lor.
Pleacă primarul. Pleacă şi o parte din copii. Cu buzunarele îndesate cu bomboane delicioase, târăsc după ei ghiozdanele mult prea grele.
„Oricum ar fi, noi nu vrem să renunţăm!”
Şi-mi amintesc brusc scopul zilei: Porţile Deschise! Trebuia să vină cât mai mulţi oameni! Le caut repede pe directoare şi pe Didi, reprezentanta asociaţiei, să-mi spună un număr. Privind parcă în gol, spre sala în care multe scaune aşezate în semicerc aşteaptă încă vizitatori, cu un uşor aer optimist, Larisa Brătucu spune : „Au fost 30 de adulţi. Nu-s mulţi… dar e mai bine decât anul trecut. Poate la anul ne vor vizita mai mulţi de-atât. Noi încă mai sperăm că oamenii îşi vor da seama, cu timpul, ce încercăm să facem aici. Oricum ar fi, noi nu vrem să renunţăm!”.
În mintea mea se repetă numărul şi cuvântul „puţini”. Dar se naşte, totodată, ideea de a le spune povestea. De a transmite mai departe emoţia pe care am trăit-o alături de copilaşii de aici. Vă invit la „Izvorul Speranţei”! Va invit oricând! Ziua Porţilor deschise poate fi oricând vreţi să primiţi o mulţime de zâmbete nepreţuite!
{vsig}articole/2013/06/10/bucurie{/vsig}