De câteva decenii, Bucureştiul e perceput, de provinciile ţării, drept un oraş aflat la jumătatea dintre biblicele Sodoma şi Gomora. Un oraş al abuzurilor politice, al desfrâurilor de tot felul, inclusiv culturale, economice, administrative etc. Nicio instituţie a statului nu-şi are sediul central în provincie. Şi niciun partid. Sau vreo instituţie de cultură.
Totul se învârte pe malurile unei Dâmboviţe putrede de rahatul fanarioţilor şi al fostei burghezii, la început, albă, apoi, roşie ca dinţii vampirilor. Toate mirosurile fetide, fie că e vorba de taxe, impozite, dobânzi bancare etc. vin dinspre latrina Cetăţii lui Bucur. Oraşul încă miroase a căcăreze, dovadă că un Becali e greu de dezmoştenit de dreptul democratic la behăit.
Capitala ţării e ocupată de o lume pestriţă. O lume care funcţionează după legile imoralităţii de acum câteva secole. Comuniştii nu au făcut decât să desăvârşească opera, să-i aducă pe culturnicii gen Alex. Ştefănescu în benzina din tancuri.
Ţara asta, măcar ca idee de românitate, a mai avut capitale. La Iaşi, Târgovişte, Craiova şi chiar Alba Iulia. Vorbim despre simboluri adevărate, recunoscute, deloc toxice pentru românii de rând. Nu e pentru prima dată când aş propune mutarea Capitalei – a titulaturii acesteia, cu anexele administrative de rigoare -, oriunde în România, numai la Bucureşti nu.
Ar fi în Firea lucrurilor. Chestia cu regionalizarea e încă o băşică de porc pusă la uscat, sub streaşina şopronului. Capitala e problema ţării, nu „muncipiile” lui Ceauşescu.