Amfiteatrul Muzeului Județean Buzău găzduiește joi, 17 septembrie, ora 11, lansarea volumului „Trecător grăbit prin timpul nostru“, semnat de Bucur Chiriac.
Cartea are un caracter omagial, autorul Bucur Chiriac propunându-și să îl aducă în atenția cititorilor buzoieni, într-o formă evocatoare, pe cel care a fost Profesorul Emerit N. I. Simache, personalitate de excepție a școlii și muzeografiei românești. Academicianul Eugen Simion înfățișează cu emoție amintirile despre marele său profesor de istorie de la Liceul „I.L. Caragiale“, pe care-l numește „Don Quijote de Ploiești“.
Volumul are două părți: amintirile autorului Bucur Chiriac despre mentorul său, profesorul Nicolae I. Simache, căruia, ca tânăr absolvent al Facultății de Filologie, i-a stat prin preajmă ani de zile, preluând o parte din problemele de secretariat, de achiziții muzeale, de colaborator apropiat și expozeurile celor care l-au cunoscut pe marele „dascăl și făclier“ în diferitele etape ale vieții sale zbuciumate. Ele au fost incluse în Addenda din volumul menționat, mărturii excepționale care vin să întregească portretul celui care și-a sacrificat toată energia și viața personală în interesul științei. Cităm câteva dintre numele celor solicitați de Bucur Chiriac în anul 1978 și care au răspuns la un chestionar pertinent: Șerban Cioculescu, C.M. Râpeanu, Valeriu Râpeanu, Nicolae V. Bălan, C.N. Debie, Gabriel Ștrempel, Margareta Moșneaga, Aspasia Vasiliu, I. Grigore, Petre Dumitrescu, Margareta Sterian, Paul D. Popescu, Lazăr Băciucu, Gheorghe Maxim, Florentin Popescu etc.
Nicolae I. Simache, un nume intrat în legendă, o personalitate atipică, a avut parte antum de o porție de pozne! Nepunând preț pe ținuta vestimentară, începând de la pălărie și până la pantofi, mergând cu gândul la multitudinea problemelor istorice pe care le aborda, profesorul era ținta unor elevi ploieșteni prin anii 1950-55, cu versuri cântate în surdină, susținuți și de colegele lor: „După un colț de stradă/ Iată… apare-un nas,/ Hop și Nea Simache/ după un sfert de ceas!“. Uneori, „interniștii“ liceului „I.L. Caragiale“ luau parte la săpăturile arheologice pe șantiere și se amuzau aducând de acasă cioburi pe care le ascundeau în săpături, dar profesorul nu putea fi păcălit! Colaboratorii îi făceau și ei farse, pitindu-i pălăria matusalemică sau așezând cu discreție o pereche de pantofi noi sub fotoliu, pe care profesorul, ofensat, îi înapoia a doua zi!
Pentru N. I. Simache nu a existat nici odihnă, nici menajamente pentru sănătatea sa. Nu și-a luat niciodată concediu de odihnă. Primise o garsonieră lângă Halele Centrale, dar adevărata casă a fost și a rămas, până în ultima clipă, muzeul. Își amenajase într-o cămăruță un pat îngust, înconjurat de obiecte achiziționate uneori din banii proprii și de nelipsitul registru cu donații. Se odihnea câteva ore pe noapte, nu înainte de a inspecta toate ungherele și intrările în muzeu. Când situația o cerea, tăia varză și curăța cartofi la bucătăria internatului de băieți unde era director sau plivea iarba la Muzeul din Brebu.