Au trecut, iată, aproape patru zile de la a doua strigare a concursului pentru șefia Inspectoratului Școlar Județean și încă îmi este greu să scriu un text pe această temă. Am lăsat să curgă comentariile pe baza celor întâmplate, atât în ediția on-line a OPINIEI, cât și pe Facebook, pe pagina publicației noastre și pe a mea personală, tocmai pentru a-mi fi lesne să le recitesc atunci când mă voi fi hotărât să scriu ceva despre acest subiect. Sunt, așa cum probabil ați constatat și dumneavostră, puncte de vedere sectare, subiective, ținând partea unuia sau altuia dintre candidați. Puncte de vedere pertinente sau hormonale. Puncte de vedere ale unor simpli spectatori ai fenomenului sau puncte de vedere ale unor oameni din sistem, chiar asumate cu nume și prenume (toată stima, doamnelor Viorica Costache și Valeria Sandu!). Am văzut și punctul de vedere al politicului, din păcate exprimat doar din partea dreaptă a eșichierului, stânga fiind, probabil, mult prea preocupată de problemele penale sau de jocurile pentru supremația în organizația județeană pentru a discuta despre un biet concurs trântit a doua oară pentru că nu a câștigat omul cu scrisorica de la partid.
Drept pentru care, mă voi mărgini la a sublinia un aspect pe care nimeni până în acest moment nu l-a sesizat sau nu i-a acordat importanța cuvenită. Este vorba despre materialul cu care cei păstoriți de inspectorul școlar general, respectiv cadrele didactice buzoiene, lucrează zi de zi, adică elevii. Nu și-a pus întrebarea nimeni până acum – și mă refer la responsabilii din minister care au anulat pentru a doua oară acest concurs – ce părere vor avea elevii buzoieni despre cele întâmplate? Cât de mult va scădea prestigiul învățământului buzoian în urma acestei isprăvi?
După ce elevii buzoieni au văzut profesori în cătușe, profesori transformați în negustori de diplome și de note, le mai trebuia și bomboana pe colivă reprezentată de „generala”, șefa tuturor celor pe care îi văd la catedră, chinuindu-se, mai ceva ca un corigent la șapte materii, să ia o notă de trecere.
S-a gândit cineva la ce cote va crește tupeul celor care le fac zilele amare profesorilor de bună-credință care-și fac datoria, când aceștia vor încerca să le pună note mici și să-i lase corigenți? Oare nu va da Necuratul să auzim prin clase replici de genul “Dacă la doamna Burducea s-a putut, la mine de ce nu se poate?”.
Ceea ce s-a întâmplat cu ocazia celor două concursuri nu este decât un picior pus peste creștetul stimei, în cădere vertiginoasă, de care se bucură învățământul românesc.