Când am semnat Protocolul de deschidere a Filialei „Basarabia” a Bibliotecii „V. Voiculescu” din Buzău la Soroca, la 1 iulie 1993, gândeam că aceasta va fi o instituţie de cultură şi nimic mai mult.
La inaugurare, în ziua de 16 noiembrie a aceluiaşi an, am aflat că era prima bibliotecă de carte cu grafie latină din teritoriul Republicii Moldova înfiinţată după redobândirea independenţei şi că în anul 1918, în oraşul simbol de pe malul Nistrului, tot în condiţii de libertate, ardeleanul Onisifor Ghibu fondase una asemănătoare.
Interesul pentru cultura română şi grafia latină revenea precum un izvor ascuns în adâncuri pe timp de secetă.
Evenimentele s-au derulat cu repeziciune şi legăturile bibliotecare dintre cele două localităţi, în contextul renaşterii naţionale şi spirituale, s-au dovedit a fi temelie trainică pentru crearea şi dezvoltarea unor colaborări multidisciplinare la nivelul celor două unităţi teritorial-administrative, între instituţii importante ale acestora: învăţământ, cultură, sănătate, administraţie locală, camere de comerţ, asistenţă socială, biserică.
Trăirea fiecărei etape a evoluţiei ulterioare a relaţiilor Buzău-Soroca a însemnat atât cunoaşterea locurilor natale ale părinţilor, refugiaţi din Basarabia din calea sovietizării şi comunizării, cât şi o şcoală de viaţă cu multe învăţături fundamentale. Dreptul istoric şi de neam a fost invocat în Basarabia în anul 1918, după o ocupaţie rusească de o sută de ani, ca principiu fundamental al unirii pe veci a Basarabiei cu ţara-mamă şi acesta este temeiul nădejdiilor prezente pentru reunire. Unirea în cuget şi simţiri între fraţii despărţiţi de Prut nu a fost niciodată zdruncinată şi din aceasta au izvorât cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Nimic nu poate împiedica o naţiune să se întoarcă la unitatea ei primordială”. Învăţând dreapta istorie şi cunoscând oamenii ce stăpânesc acele pământuri, mi-am format convingerea că existenţa a două ţări române este nefirească, după toate legile omeneşti şi cele dumnezeieşti. Va fi firesc abia atunci când vom fi una şi în fapt, cum suntem de drept, în aceeaşi spiritualitate, pentru că avem aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri străbune, aceeaşi credinţă.
Un popor are propriul cod genetic care îl particularizează, care-i stabileşte caracterul fondului său moral, valoarea, mândria naţională, legătura sufletească dintre membrii săi, care formează tradiţiile transmise peste veacuri spre a contopi trecutul cu prezentul şi a face ca timpul şi spaţiul să dispară.
Biblioteca este păstrătoarea unei adevărate moşteniri, a tezaurului cultural naţional, a patrimoniului spiritual, a izvoarelor acestora, a simbolurilor de nepreţuit ale înainte-mergătorilor lăsate din generaţie în generaţie cu putere de legat testamentar.
Fără cultură nu se poate trăi, ea întăreşte şi înalţă conştiinţa, dezvoltă cultul propriei creaţiuni, este o adevărată carte de identitate a societăţii. Lumina popoarelor nu vine de aiurea, de la „răsărit”, cum ni se spunea obsesiv în anii de şcoală, ci din învăţătură, din cărţi, din lectură, din cultură.
Limba Română – oastea noastră naţională
Comoara sufletească a poporului este însăşi limba lui. Graiul românesc este bogat şi în stare să îmbrace orice ideie, oricare dintre sentimente, este variat şi armonios. Preotul-poet Alexe Mateevici a scris că Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată şi, printre alte comparaţii şi elogii asemănătoare, că Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii. Mihai Eminescu a susţinut, cu deplin temei, că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Grigore Vieru, cel mai mare poet al Basarabiei din toate timpurile, care aparţine Limbii Române, a fost un energic şi aprig apărător al graiului matern, nimeni neavând dreptul să aducă atingere acestui dar primit de la Dumnezeu: Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară de una singură – asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe.
Literatura sănătoasă este, după Nicolae Iorga, element esenţial al şcolii, o hrană de fiecare zi a societăţii şi o armă de stat. La conferirea titlului de doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Grigore Vieru şi-a intitulat cuvântul de mulţumire, un adevărat testament transmis tuturor românilor, Limba Română – oastea noastră naţională.
Când Grigore Vieru era întrebat de unde vine, răspundea: din Limba Română. Afirma repetat că „două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Tot el observa că Limba Română nu a dispărut din spaţiul basarabean în timpul Imperiului Sovietic. Dar ea fusese cu totul vlăguită, iar zborul ei era împiedicat de tot felul de lanţuri care, la un moment dat, deveniseră invizibile pentru ochiul nostru. Iubirea lui de neam şi limbă a fost totală, necondiţionată şi udată cu lacrimi: „Dumnezeu prima oară/ Când a plâns printre astre,/ El a plâns peste ţară/ Cu lacrima limbii noastre”.
O întoarcere în noi înşine, la o singură inimă bătând în acelaşi ritm, în dreapta şi în stânga Prutului
După trecerea a două decenii, la ceas de aniversare a Bibliotecii „Basarabia”, încerc emoţii şi bucurii profunde, frumoase şi luminoase, satisfacţii binecuvântate, toate adunate în speranţa reîmplinirii unităţii naţionale. Cu acest crez şi legământ îmi închipui cărţile bibliotecii presărate pe drumul spre Soroca asemeni pietricelelor din poveste, anume pentru ca buzoienii şi sorocenii să regăsească cât mai uşor calea spre care îi poartă gândul şi sufletul, în permanentă întoarcere întru cele sfinte ale neamului nostru. O întoarcere în noi înşine, la o singură inimă bătând în acelaşi ritm, în dreapta şi în stânga Prutului.
Cu fruntea ridicată şi făcând semnul crucii rostesc: La mulţi ani, Biblioteca „Basarabia”!
Nu uit că anul 2013 este unul de pomenire al Sfântului Împărat Constantin cel Mare care, aşa cum consemnează istoricul Eusebios, în urmă cu 1.700 de ani a obţinut sub semnul crucii o victorie răsunătoare în condiţii ce îi erau total nefavorabile, ce este pomenită peste veacuri. Sub acelaşi semn vom învinge şi noi vitregiile istoriei!