A curs mult prea multă cerneală consumată inutil, iar ecranele TV au dat pe dinafară cu vorbe aruncate alăturea cu subiectul Tratatului Fiscal pe care statul român este invitat să-l semneze alături de celelalte state ale Uniunii Europene, fără ca nimeni să fie în stare, ori să vrea, să facă o simplă observație legată de gestul simplu al acceptării ori nu a prevederilor acestuia.
A curs mult prea multă cerneală consumată inutil, iar ecranele TV au dat pe dinafară cu vorbe aruncate alăturea cu subiectul Tratatului Fiscal pe care statul român – reprezentat, astăzi, de președintele Traian Băsescu și de guvernul PDL-UDMR-UNPR – este invitat să-l semneze alături de celelalte state ale Uniunii Europene, fără ca nimeni să fie în stare, ori să vrea, să facă o simplă observație legată de gestul simplu al acceptării ori nu a prevederilor acestuia. Cu toate consecințele sale, inclusiv modificarea Constituției în sensul introducerii unei anumite discipline fiscale, valabilă în întreg spațiul european, care să conducă, în final, către evitarea unor situații precum cea din Grecia.
Dansul pe sârmă al opoziției pe ritmurile acestui subiect este edificator ca exemplu al spiritului nemuritor al lui Nenea Iancu, pe care politicianul român îl sărbătorește și-l onorează cu fiecare cuvânt pe care-l rostește și cu fiecare gest pe care-l face. “Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!”, spun la unison și invariabil reprezentanții Uniunii Social-Liberale atunci când sunt chemați să se exprime în legătură cu acest subiect, exact cum o făceau, cam în urmă cu cinci ani, Ion Iliescu și Adrian Năstase, când vorbeau despre aderare. Or acum, ca și atunci, nu există cale de mijloc: oricât de frumos îmbrăcat în vorbe sau în argumente juridice ar fi discursul pe această temă, nu există decât două poziții legate de acest subiect: pro sau contra Tratat, pro sau contra Uniunii Europene.
De fapt, temerile legate de Tratat, indiferent de zona din care vin – și, sincer vorbind, chiar mă mir că parlamentarii puterii nu mișcă deloc în front pentru a combate și ei împotriva subiectului – se reduc la aceea că disciplina fiscală impusă de prevederile acestuia nu fac decât să limiteze în mod considerabil politicile a căror denumire generică este aceea de “pomană electorală”. Adică reducerea drastică, până la dispariție, a numărului celor ce beneficiază de diverse forme de asistență socială care plătesc nemunca. Cu alte cuvinte, semnarea Tratatului și consfințirea prevederilor sale în Constituție nu ar mai permite relaxarea ci, eventual, strângerea șurubului prevederilor actualei legi a asistenței sociale.
De ce să nu vrea opoziția Tratatul? Și de ce spuneam că mă mir de liniștea din rândul reprezentanților puterii, care nu au sărit încă în sus, nervoși că sunt nevoiți să-l susțină? Voi răspunde tot prin câteva întrebări legate de cele trei săptămâni de furie albă a naturii prin care am trecut cu toții.
Unde au fost, până acum, beneficiarii venitului minim garantat, care în schimbul ajutorului social sunt obligați să presteze muncă în folosul comunității acolo unde le indică reprezentanții administrației locale? De ce aceștia, sub ochii îngăduitori ai primarilor, au făcut cărări bătute până la cârciumi, în timp ce militarii, pompierii, polițiștii ori voluntari de pe întreg cuprinsul țării le deszăpezeau localitățile, și mai erau nevoiți să și îndure jignirile și miștourile acestor beneficiari ai pomenii electorale?
Și, ca să fiu și mai explicit, voi cita un primar – aș jigni hârtia dacă i-aș scrie numele pe ea – pe care l-am interpelat pe această temă: “Nu pot, pentru că vin alegerile, și ăștia mă votează”.