Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate susţin că până la jumătatea acestui an va fi gata noua lege a sănătăţii, în care se va ţine cont de recomandările tuturor factorilor cu care au avut loc consultări
Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate susţin că până la jumătatea acestui an va fi gata noua lege a sănătăţii, în care se va ţine cont de recomandările tuturor factorilor cu care au avut loc consultări
Sistemul de sănătate românesc este pe punctul de a schimba modul de acordare a serviciilor pentru persoanele asigurate la fondul de sănătate şi, pentru prima dată după 1990, se promite un set de servicii garantate pentru banii pe care-i plătim fiecare dintre noi, lună de lună, împreună cu angajatorii.
Se intenţionează să se reglementeze şi un sistem paralel de asigurări private de sănătate, care, după cum a fost prezentat, arată mai mult ca un melanj între public şi privat.
În sistemul olandez de sănătate, considerat unul dintre cele mai eficiente şi mai „sănătoase” din câte se cunosc, pacienţii sunt dublu asiguraţi; angajatorul şi statul acoperă cheltuielile sociale de sănătate, iar asiguratul, pe cele private, putând astfel beneficia de ambele.
Fifti-fifti
Comparativ cu noi, pacienţii olandezi sunt dublu asiguraţi şi beneficiază de servicii medicale pe măsură. Sistemul de sănătate aflat în funcţiune în Olanda a fost introdus în 2006 şi, la momentul respectiv, a fost considerat un posibil model pentru reforma sistemului medical din Statele Unite, datorită modului în care îmbină asigurarea medicală obligatorie cu asigurările private de sănătate.
Acest sistem este organizat pe două nivele. Îngrijirea medicală primară, precum şi accesul la spitale, clinici şi medici de familie sunt finanţate prin intermediul asigurărilor private obligatorii. Îngrijirile pe termen lung pentru pacienţii în vârstă sau cu dizabilităţi, îngrijirile paliative şi cele pentru pacienţii cu boli mintale sunt acoperite de asigurările sociale finanţate prin taxe.
Îngrijiri medicale primare şi curative
Companiile asigurătoare trebuie să ofere un pachet de bază care să cuprindă accesul la îngrijiri medicale primare şi curative, dar şi costul tuturor medicamentelor prescrise, la acelaşi preţ pentru toţi pacienţii, indiferent de vârstă sau starea de sănătate. În Olanda este ilegal ca asigurătorii să refuze o solicitare, să impună condiţii speciale – de genul excluderii anumitor categorii de pacienţi, obligarea la co-plată – sau să nu finanţeze un anumit tratament prescris de medic. Pachetul medical de bază nu cuprinde tratamentele stomatologice mai complicate, fizioterapia sau orice alte îngriijiri pentru care Guvernul consideră că pacienţii ar trebui să îşi asume responsabilitatea.
Angajatorul la stat, asiguratul la privat
Sistemul de sănătate olandez este, în proporţie de 50%, finanţat prin taxele salariale plătite de angajatori către un fond controlat de Autoritatea de Reglementare în Sănătate, la care Guvernul contribuie cu un procent de 5%. Restul, de 45% din cheltuielile de sănătate, sunt acoperite de sumele achitate de către asiguraţi direct companiilor asigurătoare.
Suma lunară standard plătită de către pacienţii adulţi pentru asigurarea privată este de aproximativ o sută de euro lunar.
Competiţia asigurătorilor
Companiile de asigurări se află într-o competiţie permanentă în ceea ce priveşte preţul pentru pachetul pe care pacientul îl plăteşte direct. De aceea, încearcă să negocieze înţelegeri speciale cu spitalele, pentru a menţine costurile reduse şi calitatea ridicată. Autoritatea de reglementare în domeniul concurenţei trebuie, în acest caz, să preîntâmpine abuzurile care ar putea apărea din partea jucătorilor dominanţi de pe piaţă, mai ales prin crearea alianţelor care ar putea acţiona în detrimentul intereselor consumatorului. Un alt organism de reglementare care vizează activitatea companiilor asigurătoare are în vedere ca toate poliţele de bază să aibă acoperire identică, astfel încât niciun pacient să nu fie dezavantajat de alegerea anumitor asigurători.
Spitalele, majoritatea private
Spitalele din Olanda sunt, şi ele, reglementate şi controlate, dar în mare parte au acţionariat privat şi sunt orientate spre profit, la fel ca şi majoritatea companiilor de asigurări. Pacienţii pot alege unde doresc să fie trataţi şi au acces pe Internet la informaţii legate de performanţa şi timpul de aşteptare caracteristice fiecărui spital. Pacienţii nemulţumiţi de prestaţia companiei de asigurări şi de alegerea unui anumit spital pot anula contractul în orice moment, dar sunt obligaţi să semneze un contract nou, cu o altă companie de asigurări.
Medicii de familie, lângă bolnavi
Medicii de familie olandezi (huisarts) trebuie să locuiască la nu mai mult de zece minute depărtare de bolnavi, în cazul în care sunt solicitaţi pentru vizite la domiciliu şi, de obicei, refuză să primească în grijă noi pacienţi dacă sunt prea ocupaţi. De asemenea, oferă recomandări în situaţiile în care pacientul are nevoie de îngrijiri medicale care nu se circumscriu sferei îngrijirilor de urgenţă. În caz de urgenţă, iau legătura cu spitalele pentru a se asigura că, de pildă, dacă e vorba de un picior rupt, pacientul va fi trimis rapid la radiografie.
În România, în contextul în care există forte puţini medici de familie, iar o mare parte dintre aceştia pleacă în fiecare an să lucreze în Occident pentru că aici sunt extrem de slab răsplătiţi pentru prestaţiile oferite, ar fi imposibil de aplicat această prevedere.
24 de ore din 24, şapte zile din şapte
Îngrijiri medicale „neprogramate” nu se acordă ca în sistemul românesc, prin Unităţile de primire urgenţe ale spitalelor, unde se înghesuie, aşa cum ziarul nostru a mai arătat, peste 75% dintre pacienţi care nu pot fi încadraţi la „urgenţe medicale”. În Olanda, îngrijirile medicale 24/7 sunt oferite prin intermediul unor clinici cu activitate „after-hours”, care se deschid la şase seara, când majoritatea cabinetelor medicilor se închid, şi îşi desfăşoară activitatea până a doua zi dimineaţă, când îngrijirea primară este preluată din nou de spitale. Şi la ei, jumătate dintre pacienţii care se prezintă la secţia „Urgenţe” nu reprezintă cazuri aflate la limită, de aceea aceste cazuri sunt preluate în cadrul unui nivel intermediar – clinicile pentru îngrijiri primare – care au nevoie doar de o maşină şi de echipament portabil, comparativ cu dotările mult mai sofisticate necesare unei unităţi de urgenţă. În Olanda există 120 de astfel de clinici şi mai mult de 90% din populaţie are acces la ele.