Pe istoricul Valeriu Nicolescu îl cunoaşte multă lume, mai ales de când posturile locale de televiziune şi-au trecut în programele lor, pe lângă ştiri, dezbateri şi „monden”, şi emisiuni culturale, unde este invitat, pentru că, pe lâgă faptul că este un tezaur de cunoştinţe, este şi un bun causeur. Nu la fel de mulţi sunt cei care-i cunosc cu adevărat activitatea ştiinţifică şi publicistică.
Eu îl ştiu de aproape o jumătate de secol, pe când sursele şi mijloacele de informare erau puţine, iar accesul la ele era şi el oarecum limitat, iar despre Buzău ştiam mai mult din povestirile tatălui meu, „băiat de prăvălie” aici în perioada interbelică. Atunci a apărut „Viaţa Buzăului” în noul său format, cu „Cadran cultural” şi „Magazin”, dar şi cu suplimentele ocazionate de anumite evenimente de importanţă istorică atunci. De aici, din articole semnate de Valeriu Nicolescu, am primit la acea vreme o mulţime de informaţii despre istoria oraşului şi judeţului Buzău de curând înfiinţat: iluminatul public, canalizarea, presa şi societăţile culturale, legăturile lui Matei Basarab cu Buzăul, primirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Buzău, istoria Râmnicului pe vremea diligenţei, iar dacă aş recurge la ajutorul „Bibliografiei istorice” realizată de profesorul Relu Stoica, lista ar fi cu mult mai bogată.
Conform actelor de stare civilă, Valeriu Nicolescu s-a născut în ziua de 27 august 1942, dar el ştie, din povestirile mamei, că acea zi a fost 26 august, prin vremea prânzului. Iar mama n-avea cum să uite, mai ales că l-a adus pe lume în condiţii deosebite, după ce i-a fost amenajat un loc pe podeaua camerei, unde să nască. Poate că, aflând că întâiul său născut este băiat, tatăl, bucuros ca mai toţi taţii de băieţi, a amânat pentru a doua zi îndeplinirea formalităţilor, mai ales că din satul Văcăreasca, unde locuiau, până la Glodeanu Cârlig (azi Siliştea), unde se afla Primăria, era o distanţă apreciabilă, chiar dacă o parcurgea cu docarul familiei. Numele de Valeriu l-a primit, conform tradiţiei, după cel al naşului său, medicul veterinar Valeriu Maxim, fiul Popii Gicu, parohul Bisericii din Glodeanu, unde s-a şi celebrat botezul.
Şi-a petrecut copilăria în satul natal alături de fratele său, bucurându-se de toată grija şi dragostea părinţilor, Vasile şi Eracleia, a bunicilor paterni, Ghiţă şi Joiţa Nicolescu, dar şi de cea a mătuşii Anişoara, sora tatălui, până când aceasta a părăsit satul în urma căsătoriei.
Clasele primare le-a urmat la şcoala din sat, începând cu anul 1949, în timpul celor patru ani având două învăţătoare şi un învăţător. Dintre toţi şi-o aminteşte cu drag doar pe „doamna Dinu” care era un adevărat pedagog, pedepsită să străbată zilnic, indiferent de vreme, drumul de la Glodeanu, unde locuia, până în satul Văcăreasca, din cauză că soţul său se afla în închisoare ca deţinut politic. A absolvit clasele gimnaziale în satul vecin, Casotta, în anul 1956, apoi a dat examen de admitere şi a reuşit la Şcoala Medie nr. 1 de băieţi, care începând cu acel an va deveni mixtă. Mai târziu şcoala îşi va recăpăta vechea titulatură, Liceul „B.P. Hasdeu”, acum ridicat la rangul de colegiu naţional. A urmat secţia reală şi a locuit la internatul şcolii în condiţii aproape cazone: 80 de elevi într-un dormitor, „stingerea” la orele 21, „deşteptarea” la ora 6 dimineaţa, noaptea plantoane de câte trei ore fiecare schimb. Toaleta zilnică se făcea cu apă rece „la spălător”, apoi încolonaţi, la micul dejun, şi tot aşa la cursuri. La orele 15 era masa de prânz, după care mergeau în „sala de meditaţii” să-şi pregătească lecţiile. Ieşirea în oraş se făcea doar cu „bilet de voie” semnat de profesorul de serviciu şi nu trebuia să întârzie peste ora stabilită. Nici elevii externi nu se bucurau de prea multă libertate, se supuneau şi ei anumitor cerinţe impuse de regulamentul şcolii. După patru ani, susţine examenul de maturitate (astfel s-a numit bacalaureatul până în anul 1969), în aceeaşi zi la şapte materii, apoi dă examen de admitere şi reuşeşte, la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, optând pentru secţia Arhivistică. În anul 1965, după ce susţine examenul de licenţă, este declarat „diplomat universitar” şi repartizat la Filiala Arhivelor Statului din Buzău (în prezent Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale), ca arhivist. A avut însă mari emoţii până la ocuparea postului, deoarece familia Nicolescu, deşi acum înscrisă în CAP, era încă o familie înstărită şi după ce „donase de bunăvoie” o parte din pământ, iar locomobila şi batoza fuseseră tăiate şi transformate în fier vechi, cârciuma fusese închisă încă din anul 1952, dar tot în anul 1952, tatăl fusese arestat de securitatea raionului Pogoanele şi ţinut, fără proces, timp de şase luni în beciurile securităţii de la Ploieşti. Arhivele făceau parte din structura Ministerului de Interne şi de aceea erau verificări minuţioase pentru cei care lucrau în acest domeniu, atât asupra membrilor familiei, cât şi asupra rudelor. Trece cu bine peste acest moment, ajutat şi de referinţele secretarului Sfatului Popular, care-i va deveni şi naş de cununie, astfel că, începând cu data de 15 decembrie 1965, este angajat arhivist, iar din 1972 devine arhivist principal. Aşa cum mărturisea într-un interviu, anii de la Arhivă au însemnat perioada când a aprofundat ceea ce a studiat la facultate, dar şi anii când şi-a descoperit şi dezvoltat aptitudinile de cercetător al istoriei, mai ales al celei locale, căci arhivistul este cel care află primul secretele ascunse ale societăţii şi are o perspectivă de ansamblu şi retrospectivă asupra evenimentelor. El n-a îngropat aceste secrete în dosare, ci le-a făcut cunoscute şi altora prin numeroasele articole publicate în ziarul „Viaţa Buzăului”, revistele şcolare „Năzuinţe” şi „Muncă şi talent”, ori „Şcoala buzoiană”, editată de Casa Corpului Didactic, iar mai târziu în Mousaios, editată de Muzeul Judeţean, şi în multele periodice apărute după anul 1989.
Un accident în biografia sa (un unchi al soţiei se stabileşte în Germania) îl obligă ca, în anul 1978, să se transfere la Muzeul judeţean ca muzeograf, apoi muzeograf principal, la secţia de Istorie modernă. Din anul 1993 până în 1995 este director adjunct, apoi director, până în anul 1998. Aici s-a preocupat, între alte sarcini de serviciu, de îmbogăţirea colecţiilor muzeale prin donaţii şi achiziţii, prelucrarea ştiinţifică, cercetarea şi valorificarea ştiinţifică a acestora prin articole, comunicări, studii, expoziţii, participări la simpozioane etc. S-a perfecţionat continuu, absolvind cursuri de Istorie-Arhivistică şi Muzeotehnică.
După ce s-a pensionat, Valeriu Nicolescu şi-a dedicat o mare parte din timp cercetării şi scrisului, confirmând şi prin cele peste 45 de de volume publicate până în prezent că iubeşte acest colţ de ţară românească şi este pasionat de istoria sa. Ani la rând a fost un obişnuit al zilelor de marţi la Arhivele Naţionale din Bucureşti, ori a cercetat în sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei şi Bibliotecii Naţionale, şi-a făcut copii ale unor documente, atunci când a fost posibil, ori a recurs la împrumutul interbibliotecar când o lucrare putea fi studiată şi acasă.
A început prin a-şi publica unele lucrări concepute în vremea când nu se întrezăreau şansele tipăririi lor, nu înainte de a le revizui şi a le completa cu informaţii descoperite ulterior. Astfel a apărut, în anul 1997, volumul „Chihlimbarul la români”, având şi un coautor de conjunctură. Este şi realizatorul primului film documentar despre chihlimbar, prezentat de Televiziunea Română în emisiunea „Teleenciclopedia”.
A urmat o lucrare în trei volume, mai mult decât necesară, „Buzău – Râmnicu Sărat: oameni de ieri, oameni de azi”, concepută sub forma unui dicţionar pe domenii pentru care stoca informaţii încă din primii ani de activitate la Arhive. Despre această întreprindere a lui Valeriu Nicolescu, profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, el însuşi cercetător şi director al Arhivelor Naţionale, scria că „este o carte extrem de densă din punctul de vedere al informaţiei, «pigmentată> cu imagini de epocă (locuinţe, afişe, fotografii personale, maşini şi unelte agricole, titluri de cărţi) (…) Astfel de cărţi sunt extrem de utile deoarece oferă o imagine cuprinzătoare asupra capacităţii de creaţie a poporului român, readuc în memoria contemporanilor persoane şi personalităţi cu o activitate de mare diversitate, sugerând prin ele însele cât de bogată este istoria unui judeţ şi ce drum lung avem de parcurs până vom ajunge să cunoaştem în profunzime toate realizările noastre materiale şi spirituale”. Şi numai din aceste considerente, lucrarea ar trebui reeditată cu îmbunătăţirile şi adăugirile ulterioare.
În anul 2003 a apărut volumul „Învăţământul din perspectiva timpului”, în colaborare cu profesorul Ion Cârlan, o monografie a învăţământului din fostele judeţe Buzău şi Râmnicu Sărat începând din secolul al XVI-lea până la „celebra” reformă a învăţământului din august 1948. Alexandru Gaiţă, mai tânărul său coleg de la Muzeu, devenit apoi arhivist, considera că această carte este „un nou instrument de lucru pentru istorici”, iar pentru cei ce lucrează în învăţământ, „un volum necesar care numai în posteritate îi va reflecta, poate şi pe ei”.
O lucrare de referinţă în premieră, cel puţin pentru judeţul Buzău, după cunoştinţa noastră, este „Pagini de istorie culturală: (Buzău-Râmnicu Sărat)”, apărută în anul 2004. Cartea oferă un tablou cuprinzător al celor mai importante aspecte ale vieţii culturale din cele două vechi judeţe: societăţi, asociaţii, cercuri culturale şi literare, cămine culturale, societăţi muzicale, muzee, biblioteci etc. Totodată, reflectă preocupările intelectualilor de altădată pentru ridicarea nivelului cultural al poporului.
Cu prilejul aniversării a 575 de ani de la prima menţiune într-un document a târgului Buzăului, în anul 2006, istoricul Valeriu Nicolescu ne-a oferit volumul „Buzău 575: file de cronică, o meritorie încercare de a repune în drepturi o cronologie a existenţei multiseculare a Buzăului”, cum o aprecia scriitorul Nicolae Peneş. Peste doar doi ani, în 2008, apărea „o istorie a Buzăului în date, o carte foarte densă ca informaţie, reflectând convingător diverse domenii de larg interes public”, cum consemna în Prefaţă scriitorul Marin Ifrim, având un titlu simplu, dar sugestiv, File de cronică şi subtitlul deja amintit.
Anul 2008 a fost, se pare, unul productiv, deoarece tot atunci apare „Contribuţii la monografia economică a Buzăului” pe care regretatul scriitor şi publicist Aurel Ganea o considera „o carte necesară pentru spiritul buzoian deoarece oferă cititorului avizat şi specialistului o imagine convingătoare şi bine documentată asupra spaţiului economic buzoian, este o carte de care cultura buzoiană şi naţională va avea nevoie”. Tot din acest an, când administraţia locală a Municipiului Râmnicu Sărat pregătea aniversarea a 570 de ani de atestare documentară a Râmnicului, Valeriu Nicolescu începe să publice „saga” acestui „colţ de Ţară Românească”, Judeţul Slam-Râmnic, aşa cum a fost până la reforma administrativă din anul 1968. Povestea s-a încheiat în anul 2015 cu cel de-al şaselea volum, dedicat personalităţilor râmnicene.
Cu „Viaţa politică din judeţul Buzău: 1831-2012”, luăm contact prin intermediul cărţii apărute în anul 2012, chiar cu acest titlu. Tabloul a peste 180 de ani de viaţă politică buzoiană este realizat atât pe baza documentelor de arhivă cât şi cu articole din ziarele locale, nu puţine în cei peste 140 de ani de presă laică buzoiană, dar recurge şi la „Analele Parlamentare ale României” şi la alte lucrări de referinţă.
Pentru realizarea unor lucrări a apelat şi la sprijinul fiului său, Eduard. Din această colaborare a rezultat, în anul 2009, „o carte incitantă încă din titlu”, cum o aprecia scriitorul Dumitru Ion Dincă, „Grecii de la Buzău”, ediţie trilingvă: română, engleză, greacă. Traducerea în limba engleză aparţine Luminiţei Colţeanu şi Denisei Ion, iar versiunea greacă lui Eduard Nicolescu, bun cunoscător al acestei limbi pe care a învăţat-o în timpul studiilor teologice la Universitatea din Atena.
Rod al colaborării tată-fiu este şi volumul „Avocaţii Buzăului: 1864-2012”, editat în anul 2012, pe care un reputat maestru al Baroului buzoian, avocatul Mihai Sălcuţan îl consideră „o istorie a avocaturii buzoiene moderne scrisă de profesionişti consacraţi şi obiectivi”.
O carte care a stârnit emoţii şi pasiuni încă de la apariţie, în anul 2016, este „Dumbrava. Un Pantheon buzoian”, o istorie a celui mai vechi cimitir buzoian încă în funcţiune, prin care cei doi autori, Valeriu şi Eduard Nicolescu, au dorit şi au reuşit „să scoată din uitare numele unora dintre cei care au reprezentat ceva pentru istoria Buzăului”.
A mai colaborat cu istoricii Constantin I. Stan şi Valeriu Avram, cu care a valorificat şi editat documente despre Buzău şi Râmnicu Sărat în timpul Războiului pentru Independenţă, ori despre faptele de arme ale aviatorilor buzoieni în cele două conflagraţii mondiale sau cum se reflectă în memorii, carnete de zbor, jurnale de front, rapoarte, „Războiul aerian deasupra României” din anii 1916-1918. În colaborare cu profesorul Octavian Rogoz a publicat, în anul 2014, volumul „Farmacii şi farmacişti din Buzău şi Râmnicu Sărat”.
Monografist recunoscut, a realizat monografiile a peste 20 de comune din judeţ, singur autor sau în colaborare, acţiune pentru care „a depus o muncă de Sisif”, cum scria Ioana Angelescu, urmaşa familiei Monteoru, în prefaţa la volumul „Sărata-Merei: 500 de ani de atestare documentară”. Căci „prin strădania sa, autorul cercetează, descoperă şi, mai ales, salvează de la uitare şi iminenta dispariţie, mărturii şi dovezi inestimabile ale existenţei noastre pe aceste meleaguri”. În afară de articole, cărţi şi emisiunile televizate, a realizat, împreună cu operatorul Andrei Piţigoi, un documentar despre Palatul Comunal, iar rubrica „Buzăul de ieri, Buzăul de azi” din cotidianul „Opinia”, este una de larg interes, comentariile sale ajungând, cu ajutorul Faceboock, inclusiv în Australia şi în alte colţuri ale lumii. Poate într-o zi se vor găsi fonduri pentru editarea unui album cu ilustraţiile şi comentariile de rigoare. De informaţiile sale beneficiază şi jurnalişti de la alte publicaţii, atunci când este solicitat, dar nu-i refuză nici pe cei care-şi pregătesc lucrări de licenţă, ori pe novicii în ale cercetării.
Într-un interviu acordat jurnaliştilor de la „Şansa buzoiană” în anul 2008, declara că „scrisul mă ajută să scap de gândurile mele, să-mi umplu timpul pentru a nu privi înapoi, căci e prea dureros”, şi în acel moment al biografiei sale era adevărat, dar nu pe de-a-ntregul, pentru că în acelaşi interviu, referindu-se la cărţile publicate, doar 16 atunci, spunea „cărţile mele îmi oferă bucuria lucrului împlinit”. De curând am citit undeva cuvintele unui mare antrenor de baschet, William Oscar Hodges (Bill Hodges), care spunea „Împărtăşeşte-ţi cunoştinţele. Este o cale spre nemurire”. Probabil că nu cu acest gând a început să scrie, dar reuşeşte s-o facă cu prisosinţă, cu toate că, mai nou, îşi dedică o parte din timp celui mai tânăr membru al familiei Nicolescu, nepotul său Dominik.
Vorbind despre munca de cercetător al istoriei pe care o desfăşoară Valeriu Nicolescu, Ioana Angelescu îl situează în descendenţa unei pleiade „de aur a istoriografiei noastre”, de la A.D. Xenopol la N. Iorga şi alţii asemenea. Ea asertează că munca de cercetare presupune „un mare sacrificiu, inclusiv cel personal al autorului”. Iar analogia pe care o face cu D. Panaitescu Perpessicius căruia „i s-au scurs luminile ochilor descifrând documentele eminesciene” nu este gratuită. După cum, nu fără temei, în anul 2005, a fost declarat Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău.
La zi aniversară, mă folosesc de versurile poetului Cezar Ivănescu, puţin adaptate, ca să-i urez, din partea mea şi a cititorilor săi, cele de cuviinţă pentru cât mai mulţi ani înainte:
„Binecuvânteze Domnul
Şi mai mult, cu mai mult har
Pe acel născut sub pomul
Vieţii-n luna lui Gustar.“