Motto: ,,Nu mă-npinge, că ameţesc…“
Să recapitulăm. Cel mai bun guvern de la Revoluţie încoace, aşa cum a fost numit, în primele şase luni de la învestire de propaganda social-democrată, ajunge la momentul evaluării. La comanda unui condamnat penal, de către o comisie coordonată de un altul care nu mai are mult până să înfunde puşcăria.
La evaluare, totul iese prost, mai puţin vreo trei miniştri. Se cere demisa premierului. Acesta refuză de vreo trei ori la rând. Aproape toţi miniştrii – printre care şi ,,cei buni” – demisionează şi premierul rămâne aproape singur, înconjurat de un val de simpatie populară, până în momentul în care îi deschide porţile Palatului Victoria maimuţoiului naţional.
Se pune la cale o moţiune de cenzură, a partidului contra propriului guvern, format din miniştri de-acum demisionari. Guvern alcătuit de premier cu materialul clientului, adică din oameni impuşi de El Lider Maximo. Căruia, se vede, nu i-au puţit vreo clipă oamenii din guvern, ci guvernul în ansamblu.
Se ajunge la moţiune. În textul moţiunii, guvernul este înfierat cu mânie proletară, mai ceva decât o făceau aceiaşi propagandişti social-democraţi în momentele în care România era condusă de ,,tehnocraţi”.
Se ajunge şi la vot. Ministrii care sunt şi parlamentari votează cu entuziasm moţiunea, în al cărei text sunt taxaţi drept incapabili, ca şi în evaluarea făcută la comanda unui condamnat penal, de către o comisie coordonată de un altul care nu mai are mult până să înfunde puşcăria. Cu alte cuvinte, îşi dau singuri vot de blam. Sau cartonaşe roşii, ca să fim mai aproape de atmosfera de stadion în care s-a bălăcit Parlamentul în ultimele zile.
A doua zi după ce guvernul este demis prin moţiune, ei, picaţii la evaluare, criticaţii şi autoblamaţii, revin asupra demisiilor şi se întorc în ministere, să-şi reocupe scaunele în care au primit asigurări că vor rămâne şi în viitorul guvern.
De partea cealaltă, onor reprezentanţii opoziţiei se mulţumesc să-şi frece mâinile de bucurie, să ia în derâdere, să se scălâmbăie în public şi să râdă de pe margine.
Într-o situaţie mult mai simplă generată de scrisoarea pierdută aflată în pericol de a fi publicată în ,,Răcnetul Carpaţilor”, bietul cetăţean turmentat întreba pe toate drumurile pe cine să voteze. Nu este de mirare că, în aceste zile, românul, chiar şi neturmentat întreabă pe toate drumurile pe unde s-o apuce.