Acordul cu Fondul Monetar Internaţional expiră pe 30 iunie, iar autorităţile române se arată încrezătoare că instituţia financiară va continua întelegerea cu România. Concret, ministrul Finanţelor, Daniel Chiţoiu, a afirmat că scrisoarea de intenţie pe care Executivul o va trimite Fondului va fi discutată în Consiliul Directorilor în data de 25 iunie, iar la jumătatea lunii iulie este aşteptată vizita delegaţiei FMI pentru discuţii privind un nou parteneriat.
Optimismul este mare, dar realismul suferă profund. Şi asta pentru că România ar fi trebuit să finalizeze al doilea acord postcriză cu FMI încă de la sfârşitul lunii martie, concomitent cu demararea pregătirilor pentru parafarea unuia nou. Dar fatalitatea ultimilor 20 de ani de rezistenţă în faţa restructurării marilor societăţi aflate în proprietatea statului ne-a ajuns din nou din urmă. Angajamentele asumate în 2011, inclusiv cele privind vânzarea şi listarea unor întreprinderi de stat, nu au fost îndeplinite, iar autorităţile au fost obligate să amâne încheierea acordului. Într-un fel sau altul, FMI ne va transmite un verdict după 25 iunie. Dar întrebările care încă nu şi-au găsit răspunsul sunt: Vom încheia un nou acord? Şi dacă da, care va fi noua miză?
O scurtă istorie recentă
Începând cu anul 2009, starea economiei româneşti a fost puternic influenţată de cele două acorduri încheiate cu FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială. Primul a fost parafat în 2009, pe fondul colapsului mondial generat de criză şi agravat de slăbiciunile economiei româneşti. Producţia era în descreştere, exporturile se reduceau drastic, iar fluxurile mari de capital, care finanţau boom-ul, s-au micşorat treptat. La finalul lui 2008, deficitul bugetar depăşise 9% din PIB.
Cu o valoare de 12,95 miliarde euro, primul parteneriat postcriză cu FMI a fost destinat consolidării fiscale, reformei sectorului bancar şi reducerii inflaţiei. Acest acord a fost considerat de toată lumea drept planul anticriză al Guvernului Boc. Cu tot optimismul de la început, măsurile dure de austeritate nu au adus economia pe creştere. Au fost însă semnale că România a reuşit să-şi îmbunătăţească imaginea în ochii investitorilor şi ai agenţiilor de rating.
În primăvara lui 2011, a fost încheiat cel de-al doilea acord, disponibilitatea celor trei parteneri fiind favorizată şi de faptul că angajamentele din cel precedent au fost în linii generale îndeplinite, iar autorităţile au demonstrat apetit pentru continuarea reformelor. Odată trecut pericolul colapsului financiar, noua înţelegere, de tip preventiv, devenise mult mai măgulitoare pentru România. Cele 3,6 miliarde de euro, acordate în şapte tranşe, ar fi alimentat rezervele valutare de la Băncii Naţionale a României doar dacă leul ar fi fost puternic ameninţat.
Practic, acordul din 2011 s-a concentrat pe menţinerea stabilităţii obţinute, pe îmbunătăţirea absorbţiei fondurilor europene şi pe accelerarea reformelor structurale, în special în zona întreprinderilor de stat din transporturi şi energie. Acestea ar fi trebuit privatizate, listate la bursă şi administrate de manageri privaţi. Singura reuşită a fost angajarea managerilor privaţi. Cele două privatizări derulate pâna acum – CFR Marfă şi Poşta Română – au fost ratate, arieratele autorităţilor locale nu au fost plătite, iar absorbţia fondurilor europene a rămas un vis îndepărtat.
În 2013, economia a păşit în cel de-al cincilea an de criză, după ce ultimii patru s-au derulat sub două acorduri cu FMI. Disponibilizări şi reduceri de venituri, insolvenţe şi executări silite, crize politice şi un leu la minime istorice, inflaţie capricioasă şi un sector bancar pe pierdere. Cu alte cuvinte, cauze şi efecte care toate la un loc indică, în acest moment, faptul că economia nu este pe deplin stabilizată şi competitivă.
Ce-ar fi fost dacă…
Într-un rol de „avocat al diavolului”, ne-am putea întreba: cui foloseşte atâta consum de energii în jurul unor acorduri care au pus autorităţile în faţa unor ţinte greu realizabile? Sigur, eufemistic spus, economia nu o duce prea bine, dar ce s-ar fi întâmplat dacă ultimii patru ani NU s-ar fi derulat sub umbrela celor două parteneriate încheiate cu FMI?
Potrivit analistului Adrian Vasilescu, primul acord a venit exact în momentul în care „ţara se prăbuşea”: „Pentru o ţară ca România, care încă nu obţine un paşaport pentru performanţă, e important să primească undă verde de la această instituţie, pentru că este un semnal pentru investitori. Noi avem nevoie de o garanţie, pentru că dacă nu ar fi fost acest acord, când s-au închis barierele şi banii din afară nu mai intrau în România, practic ţara se prăbuşea”, a explicat Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.
„Economia ar fi arătat mult mai rău!”, spune, la rândul său, Aurelian Dochia, managing partner al companiei de consultanţă Concept. „Leul s-ar fi depreciat mult şi am fi ajuns să nu ne mai putem finanţa. Însă, vreau să atrag atenţia: un acord cu FMI nu poate să rezolve creşterea economică sau relansarea creşterii. Reprezintă doar o «umbrelă» sub care autorităţile să-şi poată desfăşura alte programe care să ducă la creştere economică. Practic, un acord cu FMI uşurează aplicarea politicilor economice”, punctează consultantul.
Cine a greşit?
Deşi experienţa în relaţia postdecembristă cu FMI caracterizează România mai degrabă drept un elev corigent decât unul premiant, insuccesul de astăzi trebuie să aibă o explicaţie. A greşit FMI, precum s-a întâmplat în cazul Greciei? A pus condiţii prea dure pe care autorităţile nu le-au putut îndeplini?
„FMI în România a greşit în prognoze şi măsuri atât de mult cât a permis materialul clientului şi partenerii de discuţie. Altfel spus, s-a bazat prea mult pe corifeii locali cu care interacţiona şi a fost prea lax în monitorizarea implementării măsurilor. Practic, în cazul măsurilor agreate în scrisorile de intenţie, implementarea a fost permanent «fentată» autohton”, consideră analistul Lucian Isar. Potrivit acestuia, FMI nu a impus anumite privatizări despre care se ştia din start că vor fi ratate ori „încredinţate” până izbucnea un scandal, FMI nu a dispus tăieri uniforme de pensii şi salarii şi nici creşterea TVA, în condiţiile în care anii electorali şi discursul demagogic nu au permis implementarea mai rapidă a altor măsuri.
„E conştient FMI-ul de toate aceste fentări ale autorităţilor la nivel de implementare? Cu siguranţă, da. Poate salva o instituţie cu restricţii birocratice şi fără o implicare emoţională şi «particularizată» în proiect ceva ce nu vrea să fie salvat? Cu siguranţă, nu”, concluzionează Lucian Isar.
Cum sună viitorul?
Încă necompetitivă, vulnerabilă la schimbarea de sentiment a investitorilor, economia românească pare că încă are nevoie de „cârjele” FMI. Dincolo însă de cele două ultime acorduri şi de o posibilă parafare a celui de-al treilea, analiştii consideră că românii ar trebui să se obişnuiască cu ideea unei reforme continue, în condiţiile în care crize vor tot apărea în viitor, pe fondul unei evoluţii permanente a economiilor şi societăţilor.
„Nu trebuie să fim severi cu noi înşine. Dacă ne uităm în întreaga Europă, nu suntem o excepţie. Şi până la urmă ne-am descurcat. Trăim cu iluzia că la un moment dat totul va fi perfect. Însă tot timpul vor fi crize. Aceasta este istoria. Cred că trebuie să fim pregătiţi cu ideea unei reforme continue”, conchide Aurelian Dochia.