Este o poetă deosebit de interesantă, ce s-a născut în Paşcani, judeţul Iaşi, la data de 6 decembrie 1971. S-a stabilit, din luna septembrie 1982, în municipiul Târgu Secuiesc, judeţul Covasna. A absolvit, în anul 1990, Colegiul Tehnic de Comunicaţii „Nicolae Vasilescu-Karpen” din Bacău. A publicat şi publică versuri în diferite reviste de specialitate, atât cele care apar atât în mediul online cât şi în cele tipărite, precum Convorbiri literare, Plumb, Vatra Veche, Luceafărul, Oglinda literară, Boema, Agora literară, Fereastra, Amurg sentimental, Armonii culturale, Feed-back etc., suficiente care să ateste prezenţa dinamică în peisajul literar românesc a Mihaelei Aionesei.
Debutul literar editorial a avut loc în anul 2011, cu volumul de versuri „Cerşetorii de stele”, Ed. Art Book, Bacău. Din acel moment a mai publicat următoarele volume, numai de versuri: „Anotimp (i)legal-lumina” (Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013), „Insomniile bufniţei” (Ed. Eurostampa, Timişoara, 2014), „Surâsul dintr-o lacrimă” (Ed. Eurostampa, Timişoara, 2015), „Cămaşa de sare” (Ed. Vatra Veche, Tg. Mureş, 2016), „Anotimp sihastru” (Ed. Ştefadina, Bucureşti, 2016) şi „Zodia palmelor tale” (Ed. Libris Editorial, Braşov, 2016), dacă cumva între timp nu a mai publicat ceva. Are apariţii în peste 26 de antologii şi almanahuri. Versurile sale, care au participat la numeroase concursuri, au fost recompensate cu peste 16 menţiuni şi premii. Este de menţionat „Marele premiu” obţinut la Festivalul Internaţional de Poezie Religioasă „Credo” de la Târgu Mureş din 25 august 2015.
Despre volumele sale s-au pronunţat, printre alţii, Petre Isachi, Petre Rău, Cristina Ştefan, Cezarina Adamescu, Tudor Cicu, Calistrat Costin, Melania Cuc, Lucian Mănăilescu, Alexandru Surdu, Ion Pachia Tatomirescu, Ioan Vasiu ş.a. Versurile următoare le-am selectat din volumele „Cămaşa de sare” şi „Zodia palmelor tale”. Sper să fie convingătoare pentru a demonstra talentul acestei poete.
mâinile mele cuminţi
mâinile mele stau cuminţi
ca două femei căzute în rugăciune
una vrea să-L atingă pe Dumnezeu
cealaltă pe tine ar vrea să te ajungă
în mine, în lume
s-au stins demult lumânările
fumul lor îmi întunecă
zările prin care aş fi vrut
să te văd că vii
iubirea şi moartea
se ostenesc să mă împartă
de-atâtea cărări fără contur
picioarele-mi sapă
o groapă
mâinile mele cuminţi
te aşteaptă…
Acasă
Acasă e locul străin
în care paşii prind rădăcini
şi eu sunt umbra lor
de mânz cu patru picioare
de parcă două
nu mi-ar fi fost de ajuns
să-mi bătătoresc în lung şi-n lat
tristeţile
Acasă e izvorul îndepărtat
cu miros de prune
proaspăt alăptat la sânul stâng
sub privirile vigilente ale celui drept
aşa am crescut până când
am învăţat să cânt
să zburd
Acasă e lacrima şi dorul
puse în cenuşă la păstrat
braţul care m-a legănat
până au încolţit doi muguri
şi am simţit pe şira spinării
înălţându-se un fel de aripă
de înger saude stea
Acasă e adâncul din suflet
uimirea genunchilor
care coboară să atingă
lumina din icoana unde un prunc
e încă nedezlipit
de mama lui
Acasă e spaţiul îngust
făcut de un cui pe care-l simt
mişcându-se încet încet
şi eu oftez de dor
oftez că-i gol…
un tangou pentru iubire
eu scriu, tu taci
cuvintele
devin armăsari
adulmecând
coama unui val
pe pielea ta
buzele mele
şi-au uitat forma
boabe de strugure
prefăcute în vin –
orele curg, curg
într-un tangou ameţitor
trupurile se învârt în cercuri
tu eşti cerul
eu pământul nerăbdător
dincolo de noi
ţipătul sărută păsări
în lumina apusului
abia ne mai auzim
inimile desculţe
râzând în hohote
alături
necunoscutul
care ne urmează…
năluca
cât aş vrea să pot face
din noaptea asta o potecă
să mă strecor furiş
prin ochiul de geam
neştiută ca luna
să-ţi picur în ureche
şoapte vesele
şoapte duioase
cu un deget pus pe buze
să le fac semn îngerilor
să umble încet
să nu mi te trezească
până nu-mi voi potoli
privindu-te dorul
şi apoi…
când zorii peste mine
buzna vor da
să fug
să fug ca năluca
de tine
iubire
să nu mă ating
colivia de nisip
e iarnă, e prima iarnă în care nu stau
cu sufletul întins în zăpadă
ci în dragostea care inundă
cerul şi pământul
în carnea ei e cald
ca în aburul unui staul plin de oi
în sângele ei cineva cântă
leru-i, Doamne, leru-i ler
prin cetini se înstrăinează dorul
copilăria nu mai are nimic de povestit
pentru că iată în mine creşte
un alt paradis
în care tu eşti cel care mută
din loc în loc
lumina care ştie să vindece
pereţii acestei colivii de nisip
scrijeliţi până la strigăt
acolo unde acum de dragul tău
se aud îngerii
şi un ler-i, Doamne,
leru-i ler
coconul
încep să curg într-o pânză
de ieri nu mai ştiu cine sunt
păianjenul sau prada toamnei
pe umărul morii
un ochi roşu se cască
– taci! nu plânge, îi spun
o iau la stânga, la dreapta
fac cercuri să mă găsesc,
ce naiba e forma asta
rotundă de ou?
– îngăduie-mi, Doamne, să strig
să mă audă cineva
înainte să-mi zidesc de tot
fereastra, tâmpla…
taina din vis
cum ar fi să fii un izvor?
m-aş face punte
să treacă ziua mai uşor
cu toţi iezii ei nefericiţi.
seara ca o ciută
m-aş apropia şi aş sorbi
şi nu m-ar şti decât luna
când o dată şi încă o dată
mi-aş înmuia buza însetată.
cum ar fi să fii Dumnezeu?
ca o pasăre din palma ta aş ciuguli
până inima
mi s-ar domestici
şi iubirea ar îndrăzni să curgă
fără rezerve
în pântecul meu
ar creşte ca o taină –
numele tău…
într-o zi te-aş striga ca şi cum
n-aş şti să spun nimic altceva.