La 16 iunie 1959 s-a născut în comuna Racoviţa, judeţul Brăila, scriitorul Petrache Plopeanu. Este absolvent al Facultăţii de Istorie Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Actualmente este profesor de istorie la Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă” din Râmnicu Sărat. Este editorul mai multor reviste şcolare: Academia Scholae (1997), Columna (2002), Columna Rostiri (2007), Columna Generaţii (2010). Face parte din colegiul redacţional al revistei Spaţii culturale din Rm. Sărat.
Petrache Plopeanu are domiciliul în Focşani, jud. Vrancea, fiind aşadar revendicat de literaţii din trei judeţe: Brăila, Vrancea şi Buzău. A publicat până acum mai multe volume de versuri din care amintim: Mire pe geamul oglinzii (2008), Istoria românilor pentru nota 10 (în colaborare cu Horia Oprea, 2008), Blasfeminitate. Idiograme târzii (2009), Bufonul cerşetorului (2010) şi Sonete cu fete morgane (2012). De mai bine de zece ani creaţii de-ale sale apar în tot mai multe reviste literare, iar despre opera sa s-au pronunţat mai mulţi scriitori: Emilian Marcu, Valeria Manta Tăicuţu, Ioan Dumitru Denciu, Mioara Bahna, Mariana Vicky Vârtosu ş.a.
Pentru a-i întregi portretul voi cita câteva fraze din prefaţa la volumul Sonete cu fete morgane scrisă de I.D. Denciu: „Cunoscându-i creaţiile în cenaclu şi apoi din volumele publicate, mi-am format impresia că Petrache Plopeanu practică o poezie extensibilă indefinit pe cel puţin trei paliere: unul dadaist-suprarealist-postmodernist, altul modernist temperat şi cu puternice unde sentimentale şi un al treilea… să-i zicem baroc-renascentist. Pe toate împinge coarda spre tonuri extreme, încât te temi că se va pierde ori în ţipător-absurd, ori în naivitate plată. şi totuşi, după ce îţi trece ameţeala ascultării sau a lecturii superficiale, îţi dai seama că te-ai apropiat de o pecete inconfundabilă. Mai târziu, dacă ai întâlni un text al său, nesemnat, i-ai recunoaşte cu uşurinţă «vocea», individualitatea”. Din acest volum am ales câteva sonete care, sper, să vă convingă.
Sonet unu
Trecând încet prin netrecute ţărmuri,
lăsând aezii vorba să-şi întreacă
şi-ntreaga vină neagră din tărâmuri,
să cadă brusc pe umeri şi să treacă,
cel mai tăcut din pământeni se duce
spre nalte văi de întuneric pline
şi-ntretăind, cuvintele seduce,
cu sensuri goale basmele să-cline.
Dar n-au fugit gingaşele izvoade
şi nu s-au stins aprinsele izvoare,
la locul lor amurgul tot le roade,
în timpul sterp închipuind zăvoare.
De-ar fi o turmă prinsă-n artificii,
ne curăţim scheletul şi miticii.
Sonet şaptezeci şi opt
Când a venit, în mine erau toamne
şi tot plictisul se torcea în caier.
Simţeam în mine necuprinsul vaier,
un gol ecou şi chiar atunci Tu, Doamne,
te-ai îndurat de mine cel habotnic,
cel ce credeam în necredinţa-mi mare,
că sunt uscat şi nu mai am scăpare
din ghearele cuvântului nerodnic
şi-n van încerc să mai găsesc izvorul…
Tu m-ai udat cu ploile-i de vară,
cu sânul ei, mi-aprinse-şi iarăşi dorul
şi mă-ndemnai să zbor spre răsărituri.
…Acelaşi anotimp, când îmi plecară,
El, dragostea şi păsările mituri!
Sonet cincizeci şi trei
La început n-a fost cuvântul „vară”,
căci însuşi Dumnezeu se întomnase
şi îmi umbla hai-hui prin oase,
tot căutând un chip ca prima oară.
Când te-am văzut am tresărit de teamă,
erai ce am dorit o veşnicie,
tu chip la fel, asemenea doar mie,
priveai în jos, frumoasă fără seamă.
De-atunci a început chiar Începutul,
de ce întrebi fecioară între file
când s-a´ntâmplat să fie gata lutul?
Singură ştii, tu rază de splendoare,
c-au fost şi clipe transformate-n zile
şi-a fost şi mângâierea care doare!
Sonet zece
Cioplindu-te, în marmuri de Carară,
din vârful dălţii, construit-am strană
de fildeş, diamant sau piatră rară,
cu trupul tău să m-ostoiesc în rană
şi-n el să mă închid ca-ntr-o chilie.
Acolo în tăcere şi în posturi,
să te mângâi sălbatec la chindie,
să mă gândesc la ale tale rosturi,
acum când ziua-ncepe să se scurgă,
dinspre amurg la răsărit, martiric.
Statuia ta e o zeiţă murgă,
eu, te sculptez, ca un satir oniric,
dar râsul meu e îmbibat cu ghipsuri,
şi-i rândul meu să te înscriu în lipsuri.
Sonet treizeci şi patru
Mă plimb prin Samarkanduri şi Buhare,
alături de un spirit prins în lampă;
sunt maurul chemat mereu la rampă
sau doar actorul fără de chemare?
În orientu-mi plin de metafizici,
degeaba-ncerc să par făcut din lavă
şi să-mi ridic o piramindă-n slavă,
când eu sunt unul dintre bunii ftizici,
ce-mi vând silaba pe un blid de linte.
Ca Aladin alerg după candoare
şi îmi prefir vremelnicii în minte.
Mă-nalţ în cerul îndurării tale,
hurie, târfă sau fecioară pură,
ai milă de sonetele-mi banale.
Sonet şase
Bătrânul rege, nu mă mai priveşte,
câmpia e uscată, de tristeţe,
mă-ntorc spre el şi-aş vrea să-i dau bineţe,
dar ciotul gurii, dureros loveşte.
Suntem tăiaţi, de-o lipsă reciprocă,
privim orbirea şi vorbim tăcerea,
în gura mea nu se mai simte fierea,
pe ochi, i s-a depus, un strat de rocă.
Vorbesc prin limba lui, vede prin mine,
ne sprijinim, o mână-n altă mână,
picioarele simt drumul şi ne mână,
să ne încoronăm printre coline:
eu, prinţul mut, împleşuvit cu pir,
el orb…, al brusturilor rigă Lear.
Sonet o sută doi
Bătrâne meşter Shakespeare, mă îngână,
eu nici atât nu pot, tu iartă-mi fala
şi înţelege-mi chinul, nu sfiala,
când mâna ta ce prin sonet mă mână,
nu prinde-n ea cea lăudată mână,
ci doar scaieţi din râpe şi coclauri.
Tu, înălţat şi-ncununat cu lauri,
te vezi trădat de goliciunea-mi vană,
ce vrea o seminţie, dar nu poate
să dea în vers măreţii unşpe´metri.
Nu mă-nvăţa, stai bine şi socoate,
cum se rotesc silabele în strună;
rămân olog cu aceeaşi hexametri
şi-oi scrie-aşa, chiar un sonet pe Lună.