Despre Nicolae Mihai se spune că este poetul înfiat al Bacăului. Acesta s-a născut pe data de 1 iunie 1950 în comuna Cosmeşti din judeţul Galaţi. Cursurile şcolii gimnaziale şi cele liceale le-a urmat la Tecuci, ca apoi să absolve Şcoala Tehnică de Impiegaţi de Mişcare din Galaţi. Timp de trei decenii, Nicolae Mihai a ascultat „glasul roţilor de tren”, ocupându-se de mişcarea trenurilor.
Pasiunea pentru literatură l-a adus la Biblioteca Liceului de Artă „George Apostu” din Bacău, ca bibliotecar. A debutat cu versuri, încă din anul 1976, în cunoscuta revistă „Orizont”. De atunci a devenit constant colaborator la diferite reviste literare.
Poezia sa a fost răsplătită cu premii ale revistelor „România literară” şi „Convorbiri literare”, al Filialei Bacău a USR, la diferite festivaluri şi concursuri de poezie. |n anul 1998 a fost primit în Uniunea Scriitorilor.
Debutul editorial a fost consemnat în anul 1993 cu volumul de versuri „|nserare în straie de călugăriţă”. Au urmat „|ntâmplări de atins cu mâna” (versuri, 1994), „Păcatul ochiului deschis” (versuri, 1996), „Capcane pentru ploi” (versuri, 1998), „|nchisori fără răspuns” (versuri, 2000), „Piramida de aer” (versuri, 2003), „Clopote în exil” (antologie de versuri, 2005), „Fântânarul din stele” (versuri, 2009), „Epilog sau amneziile unui condamnat la viaţă” (versuri, 2011) şi „Insomnii scoase la licitaţie” (versuri, 2016).
Despre poezia lui Nicolae Mihai au scris mulţi scriitori. Am ales un pasaj din Ion Tudor Iovian: „Există oameni, astăzi rari, care îşi pun întreaga existenţă sub semnul ambiguu al Poeziei. Ei o trăiesc clipă de clipă, o visează şi se lasă subjugaţi de vraja ei toxică. Unul dintre aceştia este Nicolae Mihai. El nu-şi pune versul în slujba vreunei mode poetice, nici nu ţine să se înregimenteze în vreo generaţie poetică în vogă. }ine la identitatea lui poetică, rareori exibată, drapată în desfăşurări imagistice simbolice”. Iar Valeria Manta Tăicuţu remarca: „Sensibilă şi contemplativă, poezia lui Nicolae Mihai seamănă perfect cu autorul ei: nu se zbate să iasă în frunte, nu-şi agresează cititorul, nu încearcă să-i schimbe punctele de reper în momentul lecturii”.
Vom observa că versurile lui Nicolae Mihai trădează o anumită maturitate şi o sensibilitate accentuată izvorâte din trăirile sale interioare şi din experienţa de viaţă. Să ne convingem, lecturând câteva poeme din ultimul său volum, „Insomnii scoase la licitaţie”.
Despre moarte, numai de bine
Ți-a căzut cu tronc amărâtul
suflet prins în pioneze
de multe ori fugărit prin spitale,
racolat de mâinile îndârjite
ale neputinţei obişnuite să aplaude.
Nu mori la cutremur, gură spurcată,
şi ţii cu tot dinadinsul
să te bălăceşti în sângele celor purtaţi
cu trenul până în ultima gară.
Cu privirea lăuză îmbătată de sensuri
îţi faci siesta prin cimitire,
împreună cu ursitoarele gătite ca nişte
ibovnice, să ducă mai departe sufletul
spre Saturn, în bejenie.
Pe întuneric
Stinge lumina, îmi spui,
să pot pipăi întunericul
flămând, răvăşit…
Vreau să privesc
în faţă veşnicia unui strigăt
sihăstrit în ochii tăi,
care te poate face
mai frumoasă. Dacă punem
cap la cap răsuflările
şi aprindem, fără o vorbă,
dragostea în mahalaua
inimilor noastre.
Ziua de mâine şi urâtul fără mine
Eu sunt un nimeni plecat din mahalaua
tristelor jargoane, un anonim vestit
al nimănui şi-al tuturor.
Eu sunt un tu, un el, trecut prin văgăuna
Stelară a Poeziei, un învins al zorilor
interogat de liniştea
Şi de mireasma florilor de câmp.
în sufletul meu duc umbra lunii noi,
plină de păcat, sub geamul casei năruită.
Din muguri de uimire şi cenuşă, am plăsmuit
acest poem pentru voi, pentru ziua de mâine,
un mâine fără mine, care mă însoţeşte
peste tot.
Din când în când mă întreabă cine sunt.
Apus de soare
Clar-obscurul înserării
rememorează idei sincere
despre ediţiile princeps
ale unui apus de soare
obişnuit să pună întrebări
ori să se sfătuiască.
Fără nici o ordine în simţuri,
naufragiază în preajma
culorilor târzii,
sub ameninţarea unor dâre aromitoare de cafea.
Nu departe de casă, cineva
îngrădeşte câmpul cu înalte,
suspecte averse
şi cu tropote de negri telegari.
Răzvrătiri
Trăiesc pentru ca florile
să nu mai fie certate
de nimeni,
Țipătul inimii să nu piară
îngropat undeva,
iar tu, nefericită,
guralivă dreptate, trebuie
să ştii că fără oameni
nu poţi exista!
Ultima zi
Într-o zi, soarele, oricât de tare
va alerga, nu va putea
să mă ajungă din urmă.
Într-o zi, voi îndupleca vântul,
noaptea cu stele, să facem
împreună o ultimă poză, iar tata,
vieţaş de mult falimentar, va fi nevoit
să-mi apere inima de fiara
stârnită în mine.
Căţelul pământului, cu lacrimi
în ochi, fi-va singurul prieten
ce-mi va bate la uşă.
Rezonanţa unui zâmbet
Este maşinăria perfectă
a unor amprente gălăgioase,
de neşters,
pe oglinda chipului.
Pot să întârzie,
pasul gândului de seară
şi al mirosului de liliac
înflorit.
Lăsat la vedere, este adăpost
pentru răzleţe
şi neînduplecate poeme.
Femeie în catrinţă
Eşti abis cusut pe margini
cu argint şi fir de aur,
marmură nespovedită,
învăţată cum să umble
în catrinţă şi podoabe.
Să nu pierzi cumva surâsul
ce l-ai strâns din neştiut,
îl împarţi cu tot dichisul,
ca pe-o floare fără preţ,
la ochi trişti şi ursitoare.
Când, cu dorul, stai de vorbă
ziua în amiaza mare
– cum se-ntâmplă de un timp –
vântu-ţi umple darnic părul,
cu arnici şi flori de câmp.