De-a lungul unei cariere care a început la 18 ani, George Stănescu se mândreşte că a colaborat cu nume mari ale muzicii româneşti, precum Dan Andrei Aldea (Sfinx) sau Vali Sterian, şi i-a învăţat să cânte la chitară pe Eugen Caminschi („Vama Veche”), Robert Ardeleanu („Trenul de noapte”, Mike Godoroja Band, „Bucium” etc), Robert Enache („Firma”, „Got o Berlin”, „Undercover”, „Bluemotors”), Sorin Cotorceanu („Abstract”, „Undercover”), Cristi Mihalcea („UpTown Jazz”, „Conexiuni”), Emilian Cârciumaru, Alina Ciolacu etc.
Reporter: Cum aţi ajuns la şcoala Populară de Arte?
George Stănescu: Am ajuns în anul 1975, când am făcut parte din comisia primului examen de chitară organizat la această instituţie. Îmi amintesc că eram alături de Fănică (Ştefan ) Stănescu, dirijorul Corului Lyra. Apoi a urmat o perioadă în care am fost plecat prin ţară cu diverse proiecte, teatru muzical, trupe profesioniste… şi m-am întors la Buzău, în septembrie 1986. Prin anii 90 am mai fost o perioadă plecat din ţară tot cu muzica şi iar m-am întors la şcoala Populară de Arte.
Rep.: Mai ţineţi minte câte generaţii de chitarişti v-au trecut prin mână?
G.S.: M-am gândit şi eu la asta şi calculul este destul de simplu. Erau cam vreo 20 de elevi la trei ani. Cred că în total am avut vreo 200 de elevi, iar 40 dintre ei evoluează acum la nivel înalt. Dintre aceştia, vreo 20 sunt celebri în România, iar vreo şase în afara graniţelor ţării. |mi amintesc că acum câţiva ani, la Bluzău, cineva m-a întrebat dacă este vreunul dintre chitariştii din festival care nu mi-a fost elev. M-am uitat bine şi am constatat că din 25 doar doi nu fuseseră elevii mei.
Rep.: Cum aţi început să cântaţi la chitară?
G.S.: La 4 ani şi jumătate familia m-a dat la vioară, considerând că sunt talentat. Pe la 17 ani am început să învăţ primele acorduri la chitară, iar la 19 ani deja aveam câte zece ore de studiu pe zi, având experienţa viorii. La vârsta de 20 ajunsesem, potrivit topurilor din Bucureşti, al IV-lea chitarist din ţară.
De la Vali Sterian şi Dan Andrei Aldea, la 350 de lei pe seară la Teatrul Tănase
Rep.: Vorbiţi-mi despre începuturile în lumea bună a muzicii.
G.S.: La Bucureşti m-am trezit cu adevărat la viaţă. Cel mai mult m-a sprijinit Dan Andrei Aldea şi Octav Zemlicka, ambii de la Sfinx. Am început să cânt apoi în trupa Sintetic Blues, de la Universitate, Clubul de Biologie, în care baterist era Vali Sterian. Apoi am trecut la un alt nivel. Am lucrat un an şi jumătate în formaţia de chitare de la Teatrul Tănase. Câştigam 350 de lei pe seară, sumă care părea incredibilă pentru cei de la Buzău. În plus, în timpul spectacolelor aveam în faţă 12 balerine, şi acum am rămas şocat din cauza asta (n.r., râde). Prin 1979, după cutremur, am rămas în Buzău şi mi-am propus să fac ceva aici. Am format trupa Plastic Roll Opera, cu care am reuşi performanţă să ajung până în semifinala de la Cântarea României. Mai mult nu se putea, pentru că noi cântam un gen de rock occidental. Ni s-a propus să cântăm muzică uşoară… A fost o epocă nebună şi frumoasă. Toţi ne întâlneam şi cântam ceva. Din păcate, baza financiară era slabă şi nu s-a mai putut.
Rep.: Ce veţi face după ce ieşiţi la pensie?
G.S.: Voi continua să lucrez cu puştii de la S.G. Project. Chiar le-am spus că dacă nu îmi învaţă măcar şase piese noi, nu mai cântăm nicăieri. Sunt un profesor dur, tipicar. Consider că bazele trebuie puse bine dacă vrei sa ajungi departe ca şi chitarist. După pensie mă aşteaptă o groază de prieteni să îi învăţ să cânte. În plus, am câteva compoziţii pe care vreau să le public. Pregătesc şi un nou proiect: o trupă de veterani care va cânta de plăcere. Voi fi eu, Florin Bonea – voce, Florin „Barman” Lungu – bas, mai căutăm un clăpar şi un toboşar tânăr care să fi fost elev al domnului Oancea de la Şcoala Populară de Arte.