Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Radu Cârneci

   Este unul dintre seniorii literaturii române, poate printre ultimii seniori, ce s-a născut la data de 14 septembrie 1928 în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, din judeţul Buzău. Studiile liceale le face la Rm. Sărat („Regele Ferdinand”, azi „Al Vlahuţă”), iar cele superioare încep la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care o părăseşte după un an pentru Facultatea de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, mutată apoi la Braşov, pe care o absolvă în 1954.

   Debutul literar are loc în anul 1950, împreună cu Nicolae Labiş, în ziarul „Zori Noi” din Suceava, unde redactor literar era scriitorul Dragoş Vicol. După absolvire lucrează pentru scurt timp ca inginer silvic la Braşov, apoi la Bacău, unde se şi stabileşte. Din anul 1958 lucrează în domeniul culturii. Debutul editorial, cu volumul „Noi şi Soarele”, are loc în anul 1963. Foarte cunoscuta şi apreciata revistă literară „Ateneu” îl are fondator (1964) pe Radu Cârneci. Din anul 1972 se stabileşte în Bucureşti, venind ca secretar al Uniunii Scriitorilor, al cărui membru devenise în 1968, până în 1976, când se transferă la „Contemporanul”, unde va activa peste 15 ani. În tot acest timp scrie destul de mult, publicând numeroase volume de versuri, dar şi traduceri.

   Lucrările sale sunt răs­plătite cu numeroase premii, inclusiv al Academiei Române. Se remarcă în peisajul literar românesc ca un deosebit sonetist. Legat de traduceri este de remarcat faptul că în anul 1969 publică prima ediţie a volumului „Jertfe negre” a lui Léopold Sédar Senghor, preşe­dintele Senegalului, o mare personalitate politică şi culturală a lumii. În anul 1975 Senghor face o vizită neoficială în România şi a ţinut să-l cunoască, prilej de a-l invita în Senegal. De altfel, Radu Cârneci va participa la nenu­mărate festivaluri, simpozioane şi acţiuni literare din multe ţări ale lumii: Belgia, Franţa, Portugalia, Italia, Ungaria, URSS, RDG, Senegal, Iugoslavia, Etiopia, Israel, Spania, Uzbekistan, Malaezia, dar şi la Chişinău şi Cernăuţi.

   Dintre numeroasele volume publicat amintesc câteva: „Iarba verde, acasă” (1968), „Centaur îndrăgostit” (1969), „Cântarea cântărilor” (1973), „Temerile lui Orfeu” (1978), „Un spaţiu de dor” (1980), „Sonete” (1983) şi multe altele. Versurile prezentate sunt selectate din antologia de autor „Scrieri”, vol. I (2004, Ed. Orion), în care Radu Enescu scrie o bogată şi interesantă prefaţă, din care citez: „Încă din primele sale cărţi, poezia lui Radu Cârneci a evoluat în două direcţii fundamentale. Pe linia desăvârşirii formale şi spre o esenţializare, prin restrângere, prin renunţare, printr-un act de asceză artistică, a universului său poetic, a viziunii sale lirice (…) În ultimii cinci luştrii ai activităţii sale lirice, prodigioasă de altfel, dar fără uşurătăţi artificiale, el e tot mai atras de formele fixe, de rigoarea şi dificultatea lor”. Iar acad. Mihai Cimpoi scria: „Radu Cârneci rămâne unul dintre cei mai reprezentativi poeţi români, care, dincolo de unele accidentale note idilice cerute de timp, impune o viziune adâncă asupra exis­tenţei”.

Bat clopote în suflet – şi aud

Bat clopote în suflet – şi aud

păsări de sud şi nord zvâcnind în tâmple

iar stelele-mi inundă ochii când pe

văpaia lor zăresc slăvitul nud.

O, dansul-imn cu largi volute suple

când ierburilor dai dorit sărut

din tainele pământului tău crud

mai toarnă mir şi patima mi-o umple.

şi peste mine vino şi tămâie

mireasma ta, cădelniţând uşor

gol sânul tău deasupra mea rămâie

încingă luna lui un foc sonor.

Iar sângele să cânte şi să joace

dezlănţuit de moartea lui, dincoace…

Iar uneori îmi spun că-i o părere

Iar uneori îmi spun că-i o părere

drumul acesta, adunând uimiri

că melodie-i strania tăcere

prin care trec tristeţile de miri.

Ca gândurile-s ploile severe

ce bat sub paşi tărâm de amintiri:

trecute zile, fabuloasă-avere

vag bănuită-n zid de mănăstiri.

Acum soseşti: o, zveltă puritate

se leagănă pământu-n dor alin

lumina ta prin fruntea mea străbate

şi-mi cântă raiul, iadul este plin

de-o trecere de stele şi de soare

de-o moarte dulce, lung alintătoare…

Septembrie! Mor valurile-ncet

Septembrie – mor valurile-ncet

şi verile se-nchid în noi, comoară

iar gândurile vor să nu mă doară

ne-mbrăţişăm tăcuţi, cu gând ascet.

(Înalt de păsări ochii tăi şi zboară

în ochii mei mari stoluri, şi repet

un psalm de soare, -nvăluit regret –

de toamnă pas, în noi, a câta oară!)

Septembrie! şi valurile mor:

stăm drepţi pe ţărm, ca-n strane de biserici

altar ni-e marea şi, lipsit de clerici

pustiu-i lung, de ape şi de dor.

Să-ngenunchem, femeia mea, spre lună

şi lacrima s-o plângem împreună…

Nume

Cruce din crucea vânturilor neagră

semn al sângelui în dealul din cer

trece timpul prin tine şi nu te doare

drumul de stele

drumul de soare.

De departe venind ca o pasăre obosită

aripile ţi le tragi înlăuntrul pietrei

adânc, să acopere inima ucisului

drumul plânsului

drumul învinsului.

Semne ciudate, cântec de moarte săpat

sau de laudă vorbe, nume de neam

tocită carte de piatră coboară sub tine

drumul tatălui meu

drumul meu, mâine…

Gânditorul

Trece timpul prin el ca printr-o

poartă veşnic deschisă spre soare

spre stele, dinspre inima acestui pământ

8000 de ani în privire:

sunt în el munţii Hercinici şi tânără Dunărea

între coapsele sale sămânţă de geţi.

În piept săgeţi, fulgere-n frunte

vuiet de lupte în tâmple, în inimă femei

şi prin ochi – două haosuri – şuieră timpul.

8000 de ani, gânduri: fugă de cer

fugă de munţi în jos, mereu fugă de timp

şi tristeţea celui ce nu poate să moară…

Pasărea cerului

Pe căile-înalte, peste cereştile câmpuri

zboară pasărea singură, zboară

după ea sunetul, înaintea ei

lumina cometă.

Ce minuni şi ce taine pe văile cerului!

şi zboară pasărea singură acolo

este la vârsta focului iar ochii-i

caută, caută.

Deasupra lumii înaltele văi

cereştile câmpuri cu lanuri de stele

şi zboară pasărea şi cântă pasărea

ca o nebună.

Pasăre, pasăre, ferice de tine!

fără hotare freamătul tău, fără

înlănţuiţii mei paşi, truditorii

pasăre-a cerului

ferice de tine…

Legănare eternă

Pădure în toamnă: un cor de culori

început de tristeţe;

păsări se-ascund în vocile stinse

câinii pământului tac –

Trece un vânt, o eşarfă de cer

peste căile noastre:

ne gândim, ne e frică, ne aplecăm

la mormântul de cântec –

Tu mai stai necuprinsă de fire

şi topeşti mari visări;

nălucire, ţi-o spun, toamna-i în noi

sărbătoare diurnă –

Te grăbeşte, frumoaso, înfloreşte acum

o, târzie plăcere!

fum vom fi, frunze în vânt

legănare eternă…