Destinul nu ne hărăzește, întotdeauna, viitorul în conformitate cu aspirațiile noastre, mai mult sau mai puțin îndreptățite, funcție de condițiile socio-umane și profesionale unde existăm. Aveam să mă conving de acest lucru, încă o dată, atunci când l-am cunoscut pe poetul Ion Nica. Se întâmpla prin anul 2002, când, aflat în anturajul Casei de Cultură a Sindicatelor (CCS) din Buzău, am cunoscut mulți autori buzoieni prin intermediul scriitorului Marin Ifrim.
Povestea de viață a lui Ion Nica se apropie de cea a unui roman, și nu unul oarecare. Însă nu este cazul să insistăm prea mult pe această temă. Ion Nica s-a făcut cunoscut pe la începutul anilor ‘80, când frecventa cu pasiune și entuziasm Cenaclul literar „Alexandru Sahia“ de la CCS Buzău. În anul 2002 Ion Nica purta povara unor suferințe fizice și familiale. Din tot ceea ce scrisese până atunci a adunat câteva poeme pe care voia să le publice într-un prim volum, de fapt o plachetă. Cum bani nu a avut nici atunci, nici mai înainte – vorba lui Ion Creangă – doi oameni au complotat, în bine, la apariția primei sale cărți: prof. Mircea Costache (pe atunci deputat) și editorul-scriitor Constantin Marafet.
Așa s-a născut placheta „Când ning tăceri“, apărută la Ed. Rafet în anul 2002. După apariție, Ion Nica a dorit o lansare specială. A făcut eforturi aproape disperate ca acest lucru să se întâmple în localitatea natală, Brăești. A beneficiat de sprijinul autorităților și, ca o recunoaștere târzie, lansarea a avut loc la școala generală din localitate, la 19 aprilie 2002. Povestea acestei lansări are și un hapy-end. Până la acel moment poetul era într-o relație glacială cu părinții săi și cu rudele apropiate. Cu acest prilej a avut loc marea împăcare.
Ca în povestea biblică, tatăl său a sacrificat un godac și, după lansarea ce s-a bucurat de succes, a invitat mai multe persoane la festin. Din Buzău au participat, în afară de subsemnatul, Marin Ifrim, Nicolae Pogonaru și caricaturistul Vasile Milică Ene. Din partea locului, în afară de câțiva învățători și profesori, a fost prezent Girel Barbu. După această primă carte a mai urmat una singură „Pe vârsta clipei“, apărută la aceeași editură în anul 2004. Despre poetul care s-a născut la 25 octombrie 1954, Marin Ifrim scria: „Ion Nica a rămas același îndrăgostit de prozodia clasică, de aceeași tematică: dragostea! În această privință, el este cel mai pur poet buzoian optzecist.“ Din păcate, Ion Nica s-a stins într-un deplin anonimat în urmă cu câțiva ani. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape nu au știut să-mi spună când. Cert este că puținele lui poeme vor rămâne.
Poem III
Se frânge fiecare zbor
În ochii tăi, ca o magie
În nelumescul lor decor
De-o nelumească feerie.
Rănești tăceri și rănești zori
Culoarea ochilor – simbrie
Dând nopților de-atâtea ori
Și cerul umed te descrie.
Trimit un vânt, un vânt ușor
Tăcerea nopții să sfâșie
Spre alte lumi să ia în zbor
A pleoapei tale simfonie.
Poem IV
Un curcubeu hoinar prin ploi
Își trage încă o nuanță
Alcoolizat de ochii tăi
Chem azi trecutul în instanță.
Și-nalta curte pentru noi
Ne piardă-n umede dosare
Alcoolizat de ochii tăi
Privirea ta-i o veșnică dogoare.
Pătrund pe ne-ncepute căi
Te leg de-un vis, te leg de-un zbor
Alcoolizat de ochii tăi
Privirea ta mă legene ușor.
Ca două nopți fosforescente
Vin dintre ierni și port sub pași
Port a tăcerilor amprente
Vin prima oară – să mă lași
Hoinar prin nopți fosforescente.
Mân al visărilor convoi
Înspre rotunde continente
Căci îmi plac negrii ochii tăi
Ca două nopți fosforescente.
Se frâng lumini, vai! – ce decor
Bate o briză-n sentimente
Se naște-un vânt, un vânt ușor
Din două nopți fosforescente.
Mi-e dor
Trecu o iarnă peste toamnă
și-alt anotimp e-n circuit
Un nu știu ce iar mă îndeamnă…
Mi-e dor de-albastru, în sfârșit.
Nu doar dureri, ci și capricii
Văd iar când totul e defunct
Doi ochi plăcuți ca două vicii
Cercând să treacă peste punct.
Dar e-n zadar, ne se mai poate
Rămâi cum ești, mereu la fel
C-ai devenit o nulitate
Și-un vis ucis într-un duel.
Mai știi?
Am scris întâi așa în glumă
Dar gata, azi s-a terminat
Am scris văzând că se consumă
Din ce în ce mai apăsat.
Mai știi câte ți-am scris?! sunt zece
Și toate pe un ton naiv
Nouă călduțe, una rece
Căci astăzi plec definitiv.
Așa impunător priveai
Parcă suspin, dar nu mă doare
Frumosule, și când râdeai
Era atâta sărbătoare!
Dispari, dispari în inerția
Acestui timp, de azi oricum
Să uiți, să uiți ce-i poezia
Și că ți-am scris până acum.
Azi mor subit un ritm, o rimă
Și-un timp ce le ținea festiv
Și câtă noapte se imprimă
Și-acum punct DEFINITIV.
Cioburi de clipe
În transparențe de-ntuneric
Cruzimi măcelăresc lumini
Mirosuri mă inundă sferic
Vom fi din nou tot mai puțini.
Adorm împerechind izvoare
Cioburi de clipe parcă-s zorii
E un adânc care mă doare
Și-mi plouă viscolul culorii.
Atâta iarnă mă pătrunde
Sticloase umbre mă atrag
Iubita mea și de niciunde
N-o să mai știu să te extrag.
Săpăm morminte
Atâta fu, atâta tot
Cuvintele le pun în cui
Căci de acum n-o să mai pot
Fora prezentul cum făcui.
Ce nu era la antipol
Astăzi găsii – iată măsura
Cu tine-a fost și plin și gol
… Încet ne vindecă natura.
Săpăm morminte, ei… și ce?!
A fost, n-a fost esențial
Frumosule, dar știu că e
Așa de trist dar natural.
Suntem lucizi dar și obezi
Ne-nchid adâncuri ca-ntr-un castru
Dar vin aproape să mă vezi
Strivind obsesia de-albastru.