Pe data de 9 mai 2011 trecea în eternitate, în localitatea natală, poetul buzoian Gheorghe Ene. Acesta se născuse la 16 octombrie 1950 în satul Căldărăști, orașul Pogoanele. Liceul l-a absolvit în Pogoanele, după care a urmat Facultatea de Filologie a Universității București, secția română și franceză, pe care o absolvă în anul 1973. Cât a fost student, a frecventat Cenaclul „Junimea“, patronat de Ov. S. Crohmălniceanu și a fost membru-fondator al grupului „Noii“ din acest cenaclu.
Grupul a editat o publicație cu același nume. I s-a alăturat proiectului publicistic prietenii săi Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun și Gheorghe Iova. Tot din acea perioadă datează debutul literar în revista „Luceafărul“, cu poezii. Este antologat, încă de pe timpul studenției, în „Tineri poeți“ (1969), „Semnul că ne cunoaștem eclipsa“ (1978) și „Desant ´83“ (cu proză scurtă). Revenit în Buzău, după absolvirea facultății, frecventează cenaclurile literare „Viața Buzăului“ și „Vasile Voiculescu“. Se implică în presa scrisă, mai ales după 1989, fiind redactor la mai multe publicații locale: „Carevasăzică“, „Opinia“, „Muntenia“, „Școala buzoiană“, „Jurnalul de Buzău“, „Buzăul literar“și „Flagrant“.
A profesat la Liceul Teoretic Pogoanele și la Școala Generală din Căldărăști ca profesor de limba română. Aici, din 2003 și până la dispariția sa, va edita revista școlară „Dincoace de pod“. Gheorghe Ene a fost printre fondatorii curentului literar „textualism“ alături de prietenii amintiți mai înainte. A colaborat la prestigioase reviste literare și activitatea sa a fost răsplătită cu numeroase premii. Drept urmare, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România și a fost membru-fondator al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România. A publicat următoarele volume: „Intrarea în Europa sau târfa și sertarul“ (rondeluri, 1992), „Starea de dizgrație“ (versuri, 1995), „Eu, dizgrațiatul“ (versuri, 1997), „O spovedanie a textului“ (proză, 1999), „Aromanul trandafirului“ (proză scurtă, 2000), „Portret în picături de rouă“ (versuri, 2004), „Vorba!“ (versuri, 2005) și „Texte de dincoace“ (versuri, 2007).
Se pot spune multe lucruri frumoase despre Gheorghe Ene, omul și scriitorul, mai ales despre viața sa boemă. Mulți au făcut-o deja. Iată un scurt fragment din ceea ce a scris Ioan Bogdan Lefter despre el și opera sa: „Experimentalist a fost Gheorghe Ene dintotdeauna. Prima lui apariție între coperte de carte (și singura înainte de 1989) în «Desant ´83», culegere programatică a «noului val» al prozei românești postmoderne, marca extrema celor mai îndrăznețe explorări de limbaj ale momentului. Așa a fost, așa a rămas: un experimentalism pur-sânge, pur și dur. Ceea ce nu exclude sentimentalismul, vulnerabilitatea, drama“. Grupajul de versuri a fost selectat din volumul „Vorba!“.
Vorba (1)
Nu e vorba decât că s-ar putea
încă o dată și încă o dată
ori chiar
odată pentru totdeauna
să nu mai fie vorba.
Să nu mai fie nici o vorbă.
Nici măcar despre ce
am vorbit adineauri.
Chiar adineauri
când ne-am închipuit
cu ce vorbe!
că acum
acum-acum o să fie vorba
despre ce am vrea noi
să ne fie azi
vorba.
Dar uite că tocmai acum
și tocmai aici
unde doar ne șopteam
aceste vorbe despre vorbă
vine o vorbă
că iar n-o să mai fie vorba
despre nimic
că iar n-o să mai fie
la locul ei
nici o vorbă
în limba română.
Nici măcar
nenorocita de vorbă
care ne urlă la toți
peste tot
totdeauna:
E vorba!…
Localizare
Eu nu mai am
azi acces
la nici un gând
luminos.
Tot ce-mi închipui
tot ce îmi spun
tot ce (îmi!) scriu
e cumplit
de prisos.
Nu încercați
să mă vedeți
pe undeva
prin vreun sus.
Acolo
e numai
și singur
cât nu se mai poate
Isus.
Eu
sunt atâta
de jos
încât nu mai simt
nici plăcerea
de-a scrie
la câtă mă paște
în mine
pustie.
Egalitate
Între frică
și scris
a mai rămas
un singur
egal
de necompromis.
Exact acela
pe care zilnic
eu mi l-am zis:
Îmi interzic
să mă las
interzis!
Numai că mie
o, Doamne,
muritu-mi-a frica
încă-nainte
de-a scrie!…
În tot ce trăiesc
pe pagina asta
tresare
supremul meu
Fie!
De-aceea
nu încetez
nici în vis
să-mi dictez:
Egal îmi e mie!
Despre
Ce scriu eu la nesfârșit
într-o continuă sfârșire
într-o neîncetată
sfâșiere a propriului
altul
când cu fiecare enunț
îmi mai sfâșii un gând
un proiect
un ideal
o speranță
un ceva ce m-ar face cumva
să nu mai renunț
să nu mai ajung
sfâșiat și sfârșit
după ultimul punct
e cel mai sfâșietor
sfârșitor
ultim gând.
Sfârșite îmi sunt toate începuturile.
Nimic nu mai continuă
cum a-nceput
în viața mea sfâșiată
de-atâtea sfârșituri.
Și mai vine și vorba la urmă
și urlă:
De ce nu se mai sfârșește odată?!…
Îndemn
În probabilitatea
în care
axiomatic
tot ce-i posibil
devine
urgent improbabil
hai să vedem
și nematematic
cine stă cel mai bine
și în afară
și-n sine
cu realitatea
cu probabilitatea
cu posibilitatea
cu infernitatea
care sugrumă
și-n rime
singurătatea.
Fiindcă
luând-o
noi și așa
și oricum
după atâta
petrecere-n
ceață
ori foc fără fum
n-o să ne fie
greu nicidecum
să ne tot retrezim
în ireal de reala
noastră tristețe
de piață.
Căci numai în ea
e posibil probabil
să fie probabil
posibil
tot ce în patria mea
în fără cuvânt ideală
îmi face viața
non stop
peste tot
pas cu pas
infernală.
Trezire
Eu n-am ajuns la concluzii.
Eu m-am trezit mereu
cu toate
concluziile vieții mele trase.
La o realitate
de-a-ndoase.
O spun tristețile
ce mi s-au strecurat
și-n oase.
O spune și versul meu care
se-mpiedică mereu de-un
oarecare
„deci“
În timp ce toate îmi sunt
Sau îmi devin
Tot mai mute și reci.
Ce să mai fie nou
sub soare?
Hei, tu,
viață a mea de concluzii
cât mă mai
petreci?