Este, cu siguranță, cel mai important poet din ultimii 50 de ani de pe meleagurile brăilene. Aurel M. Buricea s-a născut la data de 27 octombrie, în comuna Ulmu, aflată în apropierea orașului Făurei. După absolvirea școlii gimnaziale, urmează la Galați, timp de doi ani, cursurile Liceului „Vasile Alecsandri“, apoi cursurile Liceului „Nicolae Iorga“ din Brăila, pe care le absolvă în anul 1961.
Pregătirea profesională este desăvârșită la Facultatea de Matematică a Institutului Pedagogic din Galați, pe care o absolvă în anul 1966. A predat, timp de 47 de ani, până la pensionare, matematica în satul natal. Trebuie să recunoaștem că este o performanță destul de rară. De poezie s-a apropiat încă din perioada studiilor gimnaziale, când a umplut câteva caiete cu poezii dedicate, după propria mărturisire, unor colege mai cu vino-ncoa. Aurel M. Buricea a debutat în anul 1977. A publicat versuri, eseuri, o istorie literară a județului Brăila, amintiri cu Fănuș Neagu etc.
Numărul volumelor ce poartă semnătura poetului a depășit cifra 23. Dintre acestea aproape jumătate sunt sonete, cele mai multe fiind cu tematică religioasă. Primul volum de sonete a apărut la propria editură, „Danubiu“, în anul 1999, și s-a intitulat „Sonete Pascale“. Au urmat „Povestea unui suflet“ (2002), „Scara din Ulm“ (Ed. Scrisul românesc, 2003), „Între număr și cuvânt“ (2004), „Masca unui înger“ (2006), „Vama din rod“ (2007), „Umbra din vise“ (2008), „Cântecul reginei“ (2009) – toate la Ed. „Danubiu“ – „Crucea din muguri“ (Ed. Semne, 2012) și „101 sonete – Opera omnia“ (2013), o veritabilă antologie de autor. Opera sa nu a rămas neapreciată de către specialiști și a fost distinsă cu numeroase premii. Astfel, în anul 1984 a obținut premiul „Panait Istrati“ al Uniunii Scriitorilor din România (USR), iar în anul 2001 a obținut premiul Editurii „Timpul“. La 24 ianuarie 2014, primește „Diploma de excelență“ la Institutul Cultural Român pentru întreaga activitate literară, diplomă acordată de USR.
S-a bucurat de aprecierea și prietenia unor mari personalități ale vremii. Nu cred că greșesc atunci când afirm că pe două le are în cel mai drag sertar al inimii sale: Fănuș Neagu și Viorel Dinescu. Astăzi, poetul își petrece viața de pensionar la Slănic Prahova și în satul Coțofenești din comuna prahoveană Vărbilău, pentru că de satul natal nu-l mai leagă decât amintirile. Sonetele selecționate și propuse spre lectură sunt din volumul „Crucea din muguri“.
arbori de vis
în oglinda unui cer uitat se sting
amintirile celui ce-am fost atunci
tânăr și ferice ca pasărea-n lunci
când zborul din spirit nu pot să-l cuprind
cu aripa frântă în noapte cobor
arborii de vis se desfrunzesc în cale
între ieri și mâine cresc porți de zale
iluzia veșniciei plânge-n dor
Te aștept Doamne cu fiecare clipă
de imagine de nevăzut mi-e sete
mi-a zidit viața calea de risipă
drumurile toate au dus către cer
singurătatea crește din regrete
voi învăța dincolo limba de ger
stingerea
plânge-n mine noaptea cu dor de moarte
inima se stinge de-atâta jale
nu-i mai poate spiritu-mi să-i stea în cale
vremea și-a pierdut și ultima parte
între lumea vie și lumea de-apoi
vine visul sacru să mă devore
rămâne doar cuvântul să m-adore
când privirea vie va privi-napoi
cine oprește această cădere
ce lumină sfântă poate vindeca
a trăi în cuget nu am putere
plânge pentru mine ziua de mâine
în sonet iubito te poți apleca
versul meu să-ți fie lacrimi și pâine
taina facerii
în muguri dospesc cruci de lemn și coșciug
lacrimi se prefac sorii primăverii
în orice cuvânt dorm umbrele serii
prin veac minunile lumii se fac rug
cenușă de stele sinistra vale
cine poate opri trista cădere
sufletul prin cuget are putere
să umple cu taine ultima cale
câmp magnetic tăcerea din univers
fără timp și spațiu cine pătrunde
sorbind viteza acestor vii unde
cu iubirea mea am gândit acest vers
să rămână lumii drept mărturie
că facerea nu-i decât poezie
crucea din muguri
ce greu am urcat în timp acest munte
în arborii nopții plânge o cruce
nimeni nu știe ce soartă ne-aduce
de dincolo se-ascund imagini crunte
cugetul viu care-și divulgă taina
se schimbă-n natură prin anotimpuri
în orice iarnă avem alte chipuri
se trece viața așa cum schimbi haina
atâtea stele s-au topit în gene
nicio forță nu le poate pătrunde
spiritul în suflet se mai ascunde
spre lumea de-apoi ne poartă alene
cum crește oul în corbul ce zboară
se stinge vremea-n noi ultima oară
crucea din gând
am văzut iar mulțimea cum se-nclină
la piatra cioplită din catedrală
chiar dacă sfinții din cer nu se scoală
vise nevăzute vin de-i alină
ies din altar cu suflete curate
cu privirea stinsă în fructul oprit
la patima firii să-i nască alt mit
cu pofta din trup fără de păcate
doar Tu Doamne ești zidit în gândire
facerea lumii se pierde prin fapte
și Te cheamă mereu din stinse șoapte
lumina divină mi-a fost zidire
memoria-mi păstrează cugetul sfânt
până mă voi stinge în negru mormânt
de profundis
cineva încearcă să-mi fure lumea
cu dreaptă credință apăr acest trup
aripi de univers le-aud cum se rup
printre ramuri de mirt soarbe umbra mea
aștept vara ca pe bunavestire
în ierburi e atâta clorofilă
câtă noapte-nchide a mea pupilă
ce-mi coboară-n suflet ultima știre
„va înflori grădina peste mine“
n-am știut s-aleg între rău și bine
mi-a fost viața asta loc de sfințire
aprins de veșnicie n-am găsit leac
ruga mea sfântă s-a risipit prin veac
fără gândire ies din adormire
casa din câmpie
mi-e tare dor de casa din câmpie
de-un veac i-a ruginit poarta dinspre drum
în satul natal aș pleca și acum
dar viața lumii i-atât de târzie
în camera unde s-au stins părinții
cu poze din familie în rame
ce ascund ale vieții noastre drame
stau pe zid alături de toți sfinții
să vorbesc cu ei tare mult aș vrea
să-l ascult pe tata cum cântă plângând
dar lacrimile-s calde la mine-n gând
chiar n-am putere să străbat vremea rea
și-n inima mea vin în orice noapte
cum vine toamna în merele coapte