Pentru poetul pe care vi-l prezint astăzi mi-ar trebui mult mai multe rânduri decât îmi este permis în această pagină, însă încerc să fac o sinteză a sintezei, cu elementele esențiale, pentru a-l arăta în adevărata sa lumină. Acesta este Calistrat Costin, președintele filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România.
S-a născut la data de 30 ianuarie 1942 în orașul lui Bacovia. Calistrat Costin (pseudonimul lui Costinel Costin) a studiat filologia la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, între anii 1960 și 1965. A profesat ca asistent universitar la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș și la cel din Bacău. A lucrat și în presă ca redactor la cotidianul „Informația Harghitei“ și la revista „Ateneu“. A activat și în teatru, ca director al Teatrului „G. Bacovia“ și al Teatrului de Animație „V. Alecsandri“, ambele din Bacău. A debutat editorial cu volumul „Planete“, ce a apărut la Iași, în anul 1974. De la debut, a publicat peste 20 de volume proprii de poezie și proză, dar și de traduceri. În Uniunea Scriitorilor a fost primit în anul 1979. De-a lungul anilor a publicat în diferite reviste literare de prestigiu, precum „Tribuna“, „Convorbiri literare“, „Luceafărul“, „Cronica“, „Orizont“, „Ateneu“ etc. Numeroase premii i-au marcat bogata carieră literară.
Reputatul și prematur dispărutul critic literar Laurențiu Ulici scria despre unul dintre volumele sale următoarele: „Încă de la debutul cu PLANETE (1974) era limpede că inteligența de tip speculativ și spiritul ironic prelevează în cazul lui Calistrat Costin. /…/ SATIRA DUHURILOR MELE (volum apărut în anul 1980) subintitulată «Parodii și nu prea», efectiv cea mai bună carte a lui Calistrat Costin și o apariție relativ frapantă în contextul poeziei contemporane, e un amestec bizar de poezie umoristică, cu notații pătrunzătoare despre viciile lumii moderne, alegorii, fabule, inserții parodice și fulgerări metaforice, totul sub un regim de ironie acută, de zeflemea cu subsol grav, într-o scriitură narativă, cu subtilități semantice și fonetice, cu desfășurări hiperlogice /…/ în fine, cu umor insinuant «a la Mitică», ilustrând insolitul formulei“.
Ultimele volume pe care le-am primit de la autor („Pe contrasens“, 2014, și „Fericit cel care…“, 2017) se înscriu în caracterizarea genial făcută de Laurențiu Ulici. Din acest ultim volum am selectat câteva poeme edificatoare pentru spiritul ironic, ludic și mereu pus pe șotii a lui Calistrat Costin.
Destine
Cred într-UNUL Dumnezeu
(se spune c-ar fi mai mulți);
încă nădejdi, încă dorințe,
amăgiri, idealuri;
daimonii noștri de taină sunt
tot tineri, auzi-i,
va crește între noi nemărginirea
(botezată de unii neant),
ziua de mâine ne va fi mai curând
ieri,
când și când ne va surâde clipa
regina rătăcirilor noastre,
tu nemeritat de departe,
eu nemeritat de aproape
de taina veșniciei
(ce-i, Doamne, fericirea?!),
viața-mi va fi ca-n moarte,
deocamdată fac exerciții de
aduceri aminte,
încă bucurie, încă durere,
semn că mai trăim,
darurile, dorurile tale,
destinul tău, destinul meu,
destinul nostru,
mângâiere, nemângâiere,
cred în nici UNUL Dumnezeu,
mai bine nu mă nășteam eu,
în ceva totuși cred, nu sunt ateu.
Era să mor dar…
M-am trezit lac de sudoare, țeapăn,
febră sumbră (ceva cu deșira spinării)
a fost o intervenție perfect izbutită
– părerea casapului –
(a medicului – am vrut să zic!)
urmează recuperarea, repararea
cârpeala,
altă distracție de-a mai fi
și-a mai trăi
ori de-a vedea cum se poate muri
proțăpit în cârje și bastoane negre;
tind către baie, mă rezolv cu chiu
vaaaai,
la orizontală să se prindă oasele,
iar vine harnică și pricepută
fermecătoare și importantă,
asistenta vieții mele,
nimic nu se petrece la locul său
de chin și necazuri
fără știrea ei,
doctorii înșiși îi raportează,
îi cer permisiuni,
numai ăl bătrân, chirurgul șef, îi suflă
în toate ciorbele,
divina soră de caritate dă navală
în salon
acordându-mi după rețetar
cele de cuviință,
îi sărut mâinile, îmi dă și-un obraz,
o-ncarc de dulciuri naționale
și străine
plus o butelie de „apă tare“,
„vă mai aștept doamnă scumpă,
era să mor grație dumneavoastră,
a meritat, zău!“.
Zadarnic, nezadarnic…
Am ostenit, Părinte Mare Arhitect,
creațiunea ta, sfânta ta operă
pare-a nu mai spune nimic, nimănui,
nici viața, nici moartea care
vor să vină!
Se simte parcă în eter
că ne-am născut zadarnici
din părinți, credeau ei, nezadarnici,
au trăit și-au murit
dornici de Tine, Părinte Mare!
Am ostenit și presimt că nu mai e
mare lucru de făcut întru
sacra iertare,
am vrut să câștig, dar am pierdut
neștiutor ce, de ce, pentru ce
la judecata izbăvitoare…
Dacă stau bine și mă gândesc
în felul lumesc, viața,
fericită, nefericită,
merită uneori a fi trăită
spre-a fire prin moartea-nemoarte
împlinită…
Cineva spunea că…
Dumnezeu a lăsat scris să nu-ți faci
chip cioplit –
asta după ce El însuși și-a dresat un
sublim „chip cioplit“
în persoana fiului său cel mai iubit
(numele se știe…).
Dacă așa stau lucrurile, ce ne facem,
Doamne, Dumnezeule,
cum stăm cu sacrele graiuri de moarte –
mai cioplim sau nu mai cioplim,
ne mai închinăm au ba la CHIPUL tău
sublim cioplit și răstignit?!
Monumente și epoci…
„Cât valorează o societate tot atât
valorează și selecțiile pe care ea
le face“ –
zise un tip cu doxă
și idealistul de el, mai
adaugă ferm:
„viitorul va contempla monumentele
Strădaniilor noastre
Și ne va judeca după ele“!
Care monumente, care?! – asta n-o
mai lămurește firoscosul…
„Sunt epoci de baraj totul,
secolele negre“ –
s-a simțit obligat un alt isteț
ca să puncteze categoric,
socotind că monumentele, vecine
cu praful și pulberea,
oricât le-am lustrui n-au
a răzbi întru cele sfinte
la scărmănatul timpilor
oricâtă „onestitate“ ar zace
la „baza alegerii“ –
(că alegi-alegi până culegi,
la nimereală…)
De la „vulgar“ la „nepăsare“
Am nutrit precum mulți alții, dorința,
„nevoia de a avea dreptate“,
și nu cred că această nevoință a fost
„semn al unui spirit vulgar“!
Amice (am uitat cum te cheamă…),
sigur te-ai pripit în această zicere; oricum te socot om de spirit,
nădăjduind a te face să înțelegi că
„spirit vulgar“
e o crasă contrazicere în termeni!
Un „spirit“, măi nășicule, nu are cum fi
„vulgar“,
după cum nu s-a pomenit ca un „vulgar“
să se lăfăie în „spirit“!
Din nefericire ai plesnit-o când zici
că „nu există crime mari de care un om
inteligent să nu fie capabil“!!!
Trist, foarte trist.
Însă iar ai dat-o în bară, cu altă
minimă de-a ta:
cum să fie, fratele meu,
adevărata noblețe sufletească
întemeiată pe dispreț, curaj și o
profundă nepăsare“?!
te-ai tâmpit s-au ce s-a petrecut cu
tine, spiritualule, vulgarule!?