Poetul Ion P. Iacob s-a născut la data de 12 noiembrie 1955 în comuna Breaza, județul Buzău. Este absolvent al Liceului „B.P. Hasdeu“ din Buzău. A activat mult timp în domeniul privat, deținând o librărie în centrul orașului. Când lucrurile nu au mai mers așa cum își dorea, s-a mutat din oraș în comuna Vernești. Este un fotograf amator pasionat și un blogger foarte activ.
A debutat cu poezie în prestigioasa revistă „Vatra“ în anul 1982. Este o persoană extrem de discretă, poate prea discretă, și din acest motiv a publicat puțin față de talentul pe care îl are. Are apărute doar trei volume de versuri: „Spitalul Filantropia“, Ed. Panteon, Piatra Neamț, 1994; „Curentul turbionar“, Ed. Princeps Multimedia, Iași, 2013 și „Patria ireală“, Ed. Călăuza, Deva, 2016. Este și un apreciat realizator de haiku-uri. Acest lucru se poate vedea în antologiile în care a fost inclus: „Umbra libelulei“ (1993), „O sută de catarge“ (1997), „Luna în țăndări“ (2000) și „Knots“ (antologie de haiku din sud-estul Europei, 1999, Ed. Prijatelj, Tolmin, Slovenia).
Despre poezia lui au scris câteva nume importante ale literaturii, precum Daniel Corbu, Teodor Vârgolici, Dan Silviu Boerescu, George Vulturescu, Emilian Marcu, Antonia Bodea, Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Passionaria Stoicescu ș.a. „Un adevărat truditor la galerele cuvântului, un sclav la Ocna de sare este Ion P. Iacob, «cel care se ascunde în pian», pentru a-și amaneta moartea, desigur, moartea pentru poezie, știind prea bine că din poezie nu se poate trăi ci doar se poate muri, așa cum s-a întâmplat de-a lungul veacurilor cu toți cei care au visat că trăiesc“, scrie Emilian Marcu într-o cronică pe marginea volumului „Curentul turbionar“.
Eu cred că Ion P. Iacob ar trebui să iasă din izolarea pe care și-a impus-o și să fie mai prezent în revistele literare și în spațiul public pentru că are ce spune. Dovada fiind și grupajul alăturat.
Viața dintre coperte
ave caesar ave am grijă de mine ca de-o pasăre
care și-a pierdut aripile într-o lume de îngeri
ave am grijă de mine iată urmele pașilor pe tavan
zilele ca niște plante de leac presate
printre file de cărți pline de sănătate
în cutiuța toracică am esența magică
și glontele transparent de aer
iar mai departe formele de pântec uriaș sculptate
în patul de ceară în care topim
nesomnul și multe alte lucruri folositoare în abis
ave am grijă de mine ca de un frate
care m-a uitat în vis
Orizont
într-o duminică fără păcat
sau zi de sabath ori clipă întâmplătoare
printre anahoreți exersăm arta de a muri
îndelung stăruim și în arta de a trăi
până la capătul lumii și mai departe
singuri singuri singuri
în viitorul de ieri în trecutul de mâine
printre firimiturile porumbelului alb
și bucata neagră de pâine
hrănim și noi orizontul
care desparte
viața de moarte
Jumătate om, jumătate pasăre
între regnuri deasupra e dedesubtul
începutul – sfârșitul și ele sunt legate
cu o ață care nu se cunoaște
în cântecul care din haos se naște
sunt o pasăre fără aripi
care cerșește zborul
jumătate om jumătate pasăre
ar biblic ogorul
ca să pot să dorm în cântecul de eon
până când poemul îmi intră în somn
și-mi deschide cerurile
Viața e ruptă din filme
la fel ca-n Micul Prinț
s-a-ncheiat cariera mea
exact la șase ani de infinit s-a sfârșit
când profesoara de pian
m-a surprins cum pătimaș
călcam în picioare
clapele albe și negre
și treceam peste toate deodată
– nu știam care din ele
îmi sunt mamă și tată –
chiar și acum
ascuns în apus
ating clapele acelui pian
eu și umbra mea
la patru mâini desăvârșim
nefericirea
Patria ireală
din mine am fugit din toate lumile am șters urmele
am incendiat elizeele am otrăvit fântânile
departe cu o undiță fină disperarea m-a prins
în patria oglinzilor cu reflexiile lunii înecate
printre imaginile cu miriade de valuri și capete
eram o pradă ușoară și brusc s-a făcut frig s-a făcut seară
ca pe negre peceți universul își ducea
scrisorile fără adresă pe umăr
într-o vioară spartă – popoare fără număr –
o vioară în care se făcuse frig în care se făcuse seară
printre sunete contorsionate în drumul spre noapte
un lung șir de orbi visau o lumină selenară
ce bine s-au așezat coțofenele
pe limbile orologiului din muzeul de ceară
amestecând orele timpurile glaciațiunile
urmele de lumină multiplicate
în ceasul deșteptător din moarte
Ghilotina poemelor lungi
*
o spirală în mijlocul șoselei –
un melc turtit
ca o efigie
*
o pasăre
și-a lăsat urma
de gheară
în praful din stele
*
sunt limpede
cât mâl
sub claritatea mea
*
apus de soare –
un melc traversează lin
calea ferată
*
orb cerul verii
strălucitor și rece
în ochiul păsării
ștearsă din memoria
zilei de mîine
lipsită de griji
pasăre a Domnului
*
hei sensei
poate mai poți salva ceva
din cuvântul trunchiat
care e la un metru de cap
la distanță de-o viață
e țipătul
rămas
pe hârtia însângerată
*
poezia mă traduce
într-o limbă
de piatră-
tăiată