Începutul lunii martie vine cu două sărbători absolut deosebite dedicate femeii: Mărțișorul și Ziua Internațională a Femeii. Dacă mărțișorul vestește primăvara, este aducător de noroc și simbolizează renașterea naturii, 8 Martie reprezintă o victorie a femeilor împotriva asupririlor de orice fel, a discriminării. Nu-i mai puțin adevărat că aceste sărbători ce au loc de peste o sută de ani, care ne onorează, simbolizează fertilitatea, adică viața.
Pentru a omagia cum se cuvine aceste sărbători, voi prezenta câteva poezii ale unora dintre cele mai reprezentative poete românce. După cum se știe lirica feminină a născut de-a lungul timpului destule controverse. Ba că ar fi, ba că nu ar fi. Cei mai mulți consideră că nu trebuie să facem o distincție între poezia scrisă de femei și cea scrisă de bărbați și că autorii trebuie încadrați în anumite curente literare sau generații. Eu cred că poezia de mare valoare nu are gen. Ea trebuie să corespundă criteriilor estetice și evocative. Dacă autoarele pe care le-am selectat corespund acestor criterii numai specialiștii și cititorii se pot pronunța. De aceea, am ales poete din generații diferite și care reprezintă curente diferite. Am mai căutat ca poeziile respective să fie cât mai aproape de sentimentul uman, adică de dragoste și maternitate, dar și să le individualizeze pe autoare în peisajul liricii românești.
De asemenea, am dorit să cuprind o arie geografică reprezentativă. Nu am ocolit județul Buzău, alegând două reprezentante deosebit de valoroase în literatura româna contemporană: Valeria Manta Tăicuțu și Passionaria Stoicescu. Cred că un sincer „La mulți ani!“, pentru toate doamnele și domnișoarele, ar fi cea mai potrivită urare pentru aceste două sărbători.
Sărută-mă
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire și de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleștate
Ce vorba și surâsul și-au pierdut,
Îți vor zâmbi din nou înseninate
și-ndrăgostite ca și la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Și toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naște visurile mele
De viață nouă și de primăvară.
de Magda Isanos
Martie
E-atâta primăvară-n noi, iubite!
Și-n toți fiorii care tremură-n natură,
Și-n zâmbetul ce-ți flutură pe gură
Se-mbrățișează visurile noastre tăinuite…
Ridică-ți ochii… în adânca strălucire
A-ncremenit o horhotă de nor subțire
Și-acum își mistuie-n albastru forma fină
Și nu rămâne-n marea de lumină
Decât un punct ce-n aer se ridică –
Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-și joacă umbrele subțiri
Mlădițe verzi și lungi de trandafiri.
Plutește-n atmosfera liniștită
Parfumul vag de floare
ne-nflorită –
Că liliecii își ridică-n soare
Boboci mărunți, ciorchine zâmbitoare.
Iar corole albe și fragile
Se-nalță, greu, parfumul de zambile.
Mi-e sufletul împrăștiat în toată firea
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum și de lumină.
de Otilia Cazimir
Și dacă mi se văd jumătățile
și bernard pivot mă întreba
care e cel mai frumos cuvânt
îmi venea să spun miraj
dar mi-era rușine
că mi se văd jumătățile
în oglindă o femeie permanentă
vede o femeie provizorie
„ce sfârcuri avea
ar fi putut să cânte cu ele la pian“
de Nora Iuga
Dorul
Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul căzu –
– poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurătăți…
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești?
de Nina Cassian
Știu puritatea
Știu, puritatea nu rodește,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaștri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă, neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poți dacă vrei să nu te naști,
Dar dacă ești te și îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defaimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Între tăcere și păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuși?
O, drama de-a muri în alb
Sau moartea de-a învinge totuși…
de Ana Blandiana
nevoia de schimbare
sângele lui Cristos nu mă mântuiește
pe mine, umbra pământului, cea cu
spaime împrejmuită, ca un gard la casă pustie
pentru mine bat clopotele bisericilor
de cum se face seară și convoaiele de nori
pleacă în închisoarea de dincolo de orizont
mâna scrie cu sânge, dar nu mai crede în el,
cum nu crede în puterea lumânărilor de-a ascunde
cântece sub ceară și lumină de vară
sângele tău, totuna cu vinul.
al meu n-are titluri de noblețe,
picură din rădăcini obscure, amestecate,
le crapă vântul, le rabdă pământul,
ploaia nu le mai crește, umbra le strivește.
poate că am chipul tău, așa cum, uneori,
și apa are chipul și culoarea cerului.
curg de multă vreme printre cuvinte
și-aștept să-mi crească solzi,
să mi se răcească sângele,
să fiu, în sfârșit, altceva.
de Valeria Manta Tăicuțu
Poemul ostrovului alb
Frumos a nins astă-noapte, iubite,
Prin luncile trecerii și ale tăcerii,
Peste cerul închis al durerii,
Peste anemonele cernite,
Peste șapte hotare de singurătate…
Zăpezi, imponderabile precum lumina,
Ostrovul alb de lângă izvoare
L-au izbăvit, l-ai primenit
În odăjdii argintii, prea curate,
Lacăte s-au frânt,
Porți s-au deschis, primitoare,
Spre lumea-n care sălășluiește de-a pururi
Precum în cer, așa și pre pământ,
Întâiul cuvânt, visul din vis.
de Mihaela Malea Stroe
Cuvinte
Camere goale
cu pereți de aer
cu ferestre de aer
cu uși mai multe
decât ar fi necesar
singura mea avere
și dar din dar
Grele ca un păcat
ușoare ca leșul ninsorii
le port de colo-colo
după un impuls nomad
umplându-le
cu chipul meu și asemănarea
ca pe scoici
marea.
de Passionaria Stoicescu