O voce aparte, ultrasensibilă, limpede ca apa de izvor în literatura română, o are buzoianul Gheorghe Istrate, cel care s-a născut pe data de 11 mai 1940, în satul Limpeziș, comuna Movila Banului.
Ca toți tinerii înzestrați și cu har a urmat cursurile prestigiosului liceu „B.P. Hasdeu“ din Buzău și pe cele ale Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, luându-și licența în anul 1968 cu teza „În căutarea timpului pierdut în nuvelistica lui Ștefan Bănulescu“. Aici a fost coleg de an cu mulți dintre cei ce aveau să devină nume mari în literatura română: Constanța Buzea, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Dorin Tudoran, Liviu Grăsoiu, Șerban Codrin. A îndeplinit diferite activități fiind, rând pe rând, bibliotecar comunal, impiegat de mișcare și redactor la diferite publicații.
A debutat în anul 1956 în ziarul „Viața Buzăului“. Abia peste 12 ani, în anul 1968, publică primul volum de versuri, „Măștile somnului“. De atunci a mai publicat peste 20 de volume, marea majoritate de versuri, ceea ce i-a adus aprecierea și recunoașterea unor prestigioase foruri culturale, dar și prețuirea publicului cititor. A fost distins pentru volumele sale cu premii oferite de revistele Luceafărul, Amfiteatru, Breve (Italia), Observator (Germania, de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română cu premiul „Mihai Eminescu“, în anul 2010. Este membru Uniunii Scriitorilor din anul 1970.
A intrat pe merit și și-a făurit multe prietenii în lumea boemo-literară. Dacă ar fi să amintim câteva nume și tot ar fi de ajuns să înțelegem valoarea creativă a lui Gheorghe Istrate. Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Tudor George, Leonid Dimov, Florin Pucă sunt numai unele dintre ele. În ultimii ani, necazurile par să se țină scai de Gheorghe Istrate și de aceea s-a retras din viața publică, el care era de o veselie debordantă, un companion absolut încântător și care avea câte o vorbă bună pentru fiecare. În afară de Buzău, o a doua casă o reprezenta pentru el Vrancea în ansamblul său. Aici îi avea, mai mult decât prieteni, pe Dumitru Pricop, Ion Panait, Culiță Ioan Ușurelu, Florin Paraschiv ș.a. Din acest colț de pagină îi aducem un călduros omagiu și, noi cei care nu l-am uitat, îi spunem că suntem alături de el.
Ce să refuz
Ce să refuz și ce să mai accept?
Toate cuvintele miros a moarte
bat clopotele-amurgului în piept –
mirosul lor, copile, ne desparte!
Încep o floare și-o termin în zori
mi-e îngerul bolnav și mă refuză
dă-mi, Doamne, plânsul unei mari candori
și dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză!
Dar nu mai sunt cuvinte ca să spui;
o spadă se sfărâmă între oase –
mi-e îngerul bolnav și boala lui
în cerul tot a moartea mea miroase
Ritual (părinții)
Motto: „Dacă ați făcut castele în aer, n-ați lucrat în zadar; deoarece acolo s-ar și cuveni să fie toate.
Acum, puneți dedesubt și fundațiile“ (Henry David Thoreau)
acolo-n iarba mirosind a fapte
în cimitirul somnului lor greu
sub crucile de piatră și de lapte
mormintele-i îmbătrânesc mereu
s-au scurs toți corbii-n secolii de humă
s-a stins și steaua-n lumânări de seu
dorm noaptea lor de tată și de mumă –
mormintele mă-mbătrânesc mereu
m-am destupat din floarea mea nebună
și-am supt zăpezi din cer din Dumnezeu
de-acum mă-ntorn la tată și la mumă –
mormintele ne-mbătrânesc mereu
Copilul etern
îmbătrânește-n iarbă un copil
de veacuri își privește-n palmă mărul
deasupra lui de-atâtea ori decorul
și-a preschimbat frunzișul volatil
eu îl implor și-l chem să mă asculte:
„copile-bun hai să vâslim din nou
prin umbra noastră-ngemănată-n ou
sub talpa altei zeități adulte…“
dar el prin veac îmbătrânindu-și mărul
e surd și mut și orb – ca adevărul
Ritual (amiroase)
amiroase Doamne amiroase
timpul vechi îmbătrânind pe oase
anii mari cât marea desfăcută
peste putrefacta noastră plută
amiroase Doamne amiroase
timpul vechi cu-mpletituri de rase
vărsături de neamuri supte-n delte
înroșind nisipurile fierte
voci târzii amurguri dilatate
peste frageda eternitate
amiroase Doamne amiroase
a Iisus a ceruri fără oase
a veșmânt înconjurând în gând
frigul mare-al Domnului cel Blând.
Ritual (centru)
miros a fluturi și a moarte
lăstunii se ascut în întuneric
noaptea se sparge-n ferestre lipind
timbrul ei șoptitor – emisferic
am prea multe desemne pe umeri
sunt cercetat de o poruncă anume
templul credinței mi s-a crăpat –
unu plus unu fac infinitul
eu însumi sunt centrul lui erodat
Ritual (Doamne iar ni se întâmplă)
Doamne iar ni se întâmplă
să stăm tâmplă lângă tâmplă
nădușeala Ta divină
mă-nlumină în lumină
vorba Ta e carnea lumii
lunecă prin ea postumii:
nenăscuții, visătorii
din bisericile florii…
Ritual (pur)
mirosul lumii l-am uitat
jur-împrejur cat amintiri
precum un trup decapitat
lumina pleoapelor subțiri
din treaptă-n treaptă mă cobor
absent la tropote la glasuri
abia ating nepăsător
zăpada putrezind pe ceasuri
aștept să-mi ardă-n carne spinii
s-ajung curat la cel ce sunt
să bat la ușile luminii
cu piatra unui mut cuvânt
Calul
va trebui să născocim candori
acestui suflet fără primăvară
neștiutor de zâmbet și culori
om-jumătate jumătate-fiară.
el vine pur din noaptea lui și mut
e-o piatră veche veșnic umblătoare
se tulbură călcând pe-atâta lut
de parc-ar vrea smulgându-se să zboare
noi cei ce creștem cearcănul precoci
și prăbușim lumina dintre astre
va trebui să-i așezăm sub roți
cărnoase drumuri cu nisipuri aspre
va trebui să-l umilim pe rând
să-i țintuim copitele-n pietroaie
să-i lingă flăcările hățul blând
să-l hăituiască tropote de ploaie
și-ajuns în grajdurile lui jilave
în pătura-i de sânge și noroi
când va privi-n oglinzile bolnave
să-și vadă chipul semănând cu noi
Limită
eu port mereu un fel de frică-n voce
rostogoliri desprinse din abis
stau îngropat cu toată viața-n vis
ca un copil în slava lui precoce
lumina Doamne n-are început
eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere
sunt plumbul ce refuză prins în cnut
să taie-n trup cămașă de durere
eu Doamne tot mai traversez recrut
războaiele virtuții ce se cere
cu sufletul captiv într-un sărut
cu-otrava armelor prelinsă-n miere
la adăpostul vieții mele
se-ntâmpă-n întuneric stele…