Între scriitorii băcăuani și buzoieni s-au statornicit, în ultimii ani, legături frumoase. De un mare respect în comunitatea buzoiană se bucură scriitorii Viorel Savin, Petru Isachi, Petru Cimpoeșu, Ioan Prăjișteanu, Cristina Ștefan, Cecilia Moldovan, Adrian Lungu etc.
În ceea ce-l privește pe Dumitru Brăneanu, acesta s-a născut la data de 26 octombrie 1953 și este de profesie inginer agronom. Domnia Sa are și o bogată activitate politică, însă nu aceste preocupări i-au adus consacrarea literară. Academicianul Mihai Cimpoi declara cu vădită încântare că „Dumitru Brăneanu concepe Poezia ca pe o mărturisire și Poetul ca pe un mărturisitor“. Eu cred că poezia lui Dumitru Brăneanu este mai mult decât a lăsat să se înțeleagă domnul Cimpoi. Ea este o formă în care autorul își exprimă, în mod sincer, relația pe care, o are cu semenii și cu divinitatea. Spre exemplificare vă propun ca lectură câteva poeme din volumul „Destrămarea lumii“.
Destrămarea lumii
Îmi învelește sufletul ninsoarea
Sunt visul Tău, ne vom întâlni curând,
Cu fruntea spre cer și taină în gând
Alunecând cu trupul spre uitare!
Viața noastră e o moarte ce crește lent,
Sufletele îmbracă iluzoriu
Drept mască vie, trupul provizoriu
Neliniște suntem, ce urcă prin prezent
Peste anii mei se scutură tristeți,
Tăcerea din icoane să îmi lumine
În taină mohorâte dimineți;
În miezul vieții aripa Ta mă poartă
Să zbor spre orizonturi opaline.
Să mă despart de lumea mea deșartă?!
Azi mă întorc din patimi
Azi mă întorc din patimi rătăcite
În temnița cuvântului mi-e bine
Cum n-am mai fost! Speranțe împlinite
Sub tăceri de stea să arvunesc regine!
Pribeag străin sub plaiuri întristate
Să închid ochii nopților bătrâne,
Târziu în sfinți pustiul ne desparte
Când destrămarea lumii ne rămâne;
Îmi mor sub pleoape lacrime deșarte
și ochiul meu se va trezi mirare
De tine, deșertăciune, să n-am parte.
Mistuiesc ani cu buzele de ceață,
Când mă urlă lupii din zare-n zare
Înveșnicindu-mă-ntr-o altă viață.
Te caut de o viață
Pe țărmuri pline de așteptări solare
Sămânța nemuririi e cuvântul,
Ipostază a lumii trecătoare
Robit etern, necugetat e gândul.
Ești cheia mea de boltă în toate cele,
Destule așteptări făr’ de răspunsuri,
Ești mirarea din zori a unei stele,
Cheia la multe alte nepătrunsuri.
Sunt vistierul multelor păcate,
De când eram pojarul tău fierbinte
Și-n mine creștea un dor de libertate;
Te caut de o viață iluzie divină,
Sunt orbul ce merge tot înainte,
Hristoase, curmă-mi iadul și-l lumină!
De dorul tău
Mi-am sădit prin vremi trecute o mare,
Și-n sufletul meu trist câte un atol,
Veselă urcă-n mine-o sărbătoare,
Plină de lumini, într-un dans domol!
Să vindec mușcătura din cuvinte
Prin pliurile vieții, ce tristețe!
Nu te îndoi, doar inima nu minte
Tainică vremea adunând povețe!
Pășesc acum prin selva-ntunecată
Cu pași pierduți măsor nemărginirea,
Urmându-mi soarta neînduplecată;
De dorul tău departe-i omenirea,
Adâncă este vraja iubirii noastre
Deasupra peste neguri și dezastre!
Nostalgie
Am nostalgia că m-am născut târziu
La început de eră și ruine,
O toamnă tristă de care nu mai știu,
În lungi tăceri de spaime și suspine.
Decenii întunecate, revărsând
Iadul temniță, lumea răsvrătită,
Prin lunci albastre moartea lunecând
Secerișu-i bogat, mâna-i obosită.
În valuri simt neliniștea cum vine,
Cunosc ce răni și anume unde dor,
Lăuntrice răsvrătiri des mă-ncearcă;
Nu vreau Doamne să mă înfrunt cu tine,
De coasa vremii nu am apărător
În cuvântul tău cred și totuși parcă…!
Psalm 1
Viața noastră torță fumegândă
Oricât am vrea să-i prelungim sorocul,
De ochiul morții ce pândește locul
Tu scapă-ne stăpâne, de osândă;
Voind să te îmblânzesc prin rugăciune
Nu te uita că n-am putere încă,
Crește-n mine forță, taină adâncă
Cum flacăra se ascunde în tăciune.
Mă surp în mine cum altădat
Se prăbușeau strămoșii în blesteme
Să mă ridic iar, suflete lucrează,
Condamnat la uitare, împovărat
Spre Tine urc prin vămuită vreme
„Eu sunt lumina lumii, deci cutează!“
Prizonier
Astăzi valul mării spre-un țărm mă poartă
Înțelepciunea altei vieți mă-nvață,
Prizonier sub ochiul tău de gheață
Cu nădejdi să-mi clădesc o altă soartă.
Tânăr moș cobor zori spre dimineață,
Solie sfântă tainică și dreaptă,
Pribegind prin ăst’ spațiu tu mă iartă
Când zarea de lumină mă răsfață.
Eu în văzduhuri deslușesc părinte
Cum din adânc un vaier se ridică,
Cum se frământă chinuita minte,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
Un fulger noaptea iadului despică
Când focul dragostei de Tine-nvinge!
Viața noastră
Viața noastră e o moarte ce crește lent,
Atâta întuneric scot șoaptele pe prund
Prea mult de noaptea firii mă pătrund,
Sunt neliniștea ce urcă prin prezent.
Pe tine azi te vreau, n-aștept povețe
Cu viscolul în oameni ura crește,
Inima amintirea îmbătrânește
Sufăr de o boală grea – de tinerețe;
Sunt sol bogat, o luncă înflorită,
Un râu zbuciumat între maluri de dor
În vis mă-nalț spre tine, o clipită
Apoi cad umil, amurg răscolitor;
Sunt foc nestins lumină urc spre seară
Unde și noi murit-am într-o vară!